Condiția îndrăgostirii

Viața noastră e o sinusoidă. Vin către noi și lucrurile bune, și cele mai puțin bune, fără ca noi să știm asta. Nu le plănuim. Nu le planificăm. Nici războaiele. Nici iubirile. Și suntem la fel de vulnerabili și în fața unora, și în fața celorlalte. În războaie curge sânge. În iubire, lacrimi. Poate că în această diadă ar trebui să fie evident cine e personajul bun, și cine cel rău. Însă evidențele își rescriu mereu traseele. Și destinele. Pot fi războaie bune. Și iubiri rele. Cum și viceversa e la fel de valabilă.

Sunt profund îndrăgostită. Nu știu de ce. Și nici de când. Însă acest sentiment, care este unul bun, în esență, mă copleșește. Mă apasă. Pentru că sunt atât de prinsă într-un milion de activități, încât nu pot procesa realitatea. Și pentru că, grăbindu-mă atât de tare, abia apuc să înțeleg pe unde sunt. Nu și cine sunt. Ce ciudat că atât de multe postulăm despre iubire în rime încheiate grăbit uneori, în dictoane ori în deziderate de tot soiul. Însă, când e atât de în noi, încât ne apasă până la sufocare, nu știm ce să facem cu ea. Nu știm cum să o armonizăm. Și să o purtăm cu noi, cei care suntem astăzi. Căci mâine vom fi alții.

Sunt blocată, în mod evident, într-un alt secol. Și alt timp. Acel secol blamat adeseori de Alain de Botton, pentru că ne-a livrat povești pe care realitatea nu le poate întreține, de fapt. Pentru că sunt atât de iluzorii. Atât de poetice, încât doar livrescul le poate cuprinde pe de-a-ntregul. Dar îmi accept destinul acesta al visătorului. Convinsă fiind că iubirea iubirii în sine trăiește. Iar acesta este un deznodământ îndeajuns de curajos, pentru orice fel de expozițiune, oricât de retorică.