Nu toate se cumpără și se vând

Sunt zile în care aș aduna toată tăcerea lumii ăsteia și m-aș înveli în ea. Să nu mai fie nevoie să pun laolaltă niciun fel de cuvinte. Căci tăcerea are mai multe vorbe, uneori, decât întregul discurs al unui mapamond. Și sunt zile când aș urla din toți rărunchii, cu toată furia pe care o simt, uneori. Cu toată tristețea. Cu tot amarul.

Anul trecut, în luna august, am reușit să donez sânge pentru prima dată. Cu mari eforturi, pentru că mereu m-am lovit ba de greutate, ba de tensiune mică, ba de puls scăzut, ba de vene neconforme cu procesul donării. Totuși, printr-un miracol, planetele au reușit să se alinieze și am reușit să donez. Eram așa de fericită încât am fost să-mi fac primul tatuaj – fluturașul – chiar în ziua aia. Să o țin minte. Apoi, în luna februarie a acestui an am repetat experiența. Cu același stres al tensiunii mici și al venelor nepotrivite. Dar am reușit totuși să donez și a doua oară.

În iunie, am zis să-mi încerc iarăși norocul. Însă nu mi-a mai ieșit socoteala. Nici n-am mai ajuns la partea cu tensiunea, pentru că eram anemică. Aveam atât de puțin fier în sânge, că nici nu se punea problema să donez. La vremea aia făceam sport consistent și, în mintea mea, eram super aptă de orice. Îmi dădea cu virgulă faptul că am anemie, când eu mă simțeam puternică. Am plecat resemnată de la Centrul de Transfuzie, cu misiunea clară de a consuma sfeclă multă și carne și mai multă. Cum nu prea le am cu mâncărurile bazate pe carne, decât foarte rar, m-am focusat pe sfeclă. O lună de zile. Doar că schemele mele pseudo-inteligente nu funcționează întotdeauna. În iulie am revenit la donat. Eram sigură că sunt pe drumul bun. După atâta sfeclă, eram toată îmbujorată și dornică să donez. N-am reușit nici de data asta. Aveam anemia și mai mare. Nu înțelegeam cum e posibil să fac atât de mult sport, să nu consum alcool, tutun, grăsimi în exces – practic, tot se cere pentru o viață disciplinată – și să nu fiu în regulă. Eram furioasă. Mi se părea atât de nedrept. Și mi-am zis, la momentul ăla, că n-are rost să mai încerc. Dacă mă duceam și a treia oară să donez, și aveam același nivel scăzut al hemoglobinei, n-aș mai fi putut dona niciodată. Asta mi-a pus capac.

Aveam două opțiuni – fie renunțam complet, fie începeam să iau suplimente de fier și să mănânc chestii corespunzătoare. Și-atunci, în momentul ăla în care a trebuit să aleg ceva sau altceva, mi-am dat seama că nu sunt un om care știe să renunțe. Că nu m-am născut să renunț. Și că lucrurile în care cred, cu fiecare fibră care mă alcătuiește, merită și timpul, și efortul, și energia mea. Oricât de lungă ar fi calea. Și oricât de anevoioasă.

Astăzi am fost din nou să donez. N-am făcut analize prealabile, să măsor cantitatea de fier. Mi-am spus că ceea ce trebuie să fie, va fi. Am plecat complet stresată de acasă. Pentru că mi-era teamă. Și de anemie, și de tensiunea mică, și de venele mele atât de fragile. Am intrat la Centrul de Transfuzie și am dat de o doamnă atât de zâmbitoare, încât mi-am mai revenit un pic. Primul pas a fost verificarea nivelului de hemoglobină. Când am văzut cifra trecută pe hârtie – care îmi permitea să merg la următorul cabinet – aveam lacrimi în ochi. Apoi, pasul următor – măsurarea tensiunii. De obicei, nu îmi ieșea din prima minimul necesar. Dar astăzi a fost ce trebuie. Ultima rundă – donatul. Aici n-a mai fost atât de ușor. A durat ceva pipăitul și căutatul, până când una dintre asistente îmi spune:

– Aaaa… uite-o pe-asta! E bună rău!

M-a bufnit râsul. I-am spus că nu mi-a mai zis niciodată cineva asta, despre propriile vene.

A durat destul de mult procesul, dar am reușit. Am plecat de acolo plângând.

Sunt un om peste măsură de încăpățânat. Nu în tot ce fac. Ci doar în acele aspecte ale vieții mele care mă ating fundamental. Care îmi întăresc sau îmi lezează valori. Care îmi zgârie sau îmi mângâie sufletul.

Am învățat lecții prețioase din povestea asta. Anume că nu poți dărui nimic, nimănui, dacă în tine e gol. Nu poți oferi iubire, când nu ai nici pentru tine. Nu poți oferi atenție, când nu ți-a oferit nimeni asta și nu înțelegi ce înseamnă cu adevărat să fii atent la ceilalți. Nu poți oferi pace, când în tine e un continuu război.

Într-o lume în care totul se cumpără și toate se vând, mai sunt fărâme de gesturi care se dăruiesc. Cu sângele, cu inima, cu vorbele, cu gândurile.

Suntem și nu suntem suma alegerilor noastre. Pentru că uneori putem alege – ce mâncăm, ce facem diseară, ce film vedem mâine, dacă ieșim pe stradă încrâncenați sau binevoitori. Iar alteori, suntem siliți să ne acceptăm micimea putințelor, în ceea ce privește propriile alegeri: când murim, de cine ne îndrăgostim, unde ne naștem, când și de cine ne împiedicăm. Și câte altele… Poate că despre asta este vorba, până la urmă. Să putem duce cu zâmbetul pe buze ceea ce nu putem alege. Și să ne putem împăca cu ceea ce alegem. Cu același zâmbet pe buze.

Paradoxal sau nu, e o legăturâ strânsă între sângele pe care-l donăm și iubirea pe care o oferim. Când dăm, nu rămânem fără. Și, cu cât dăm mai mult, cu atât ne întrupăm mai tare. În ceva mai înalt decât vom fi fost înainte de a dărui. Și sângele. Și iubirea.

Mergeți să donați, oameni buni! E atâta nevoie…