Pantelimonul și tradițiile

Dacă șmecheria nu s-a născut în Pantelimon, sigur aici a fost adusă la rang de cinste. Și eu, ca o reprezentantă de seamă a acestui select cartier bucureștean, mă simt datoare să duc tradiția mai departe.

Deci… ce se întâmplă? După ce, de sfânta sărbătoare pascală, m-a lovit talentul și entuziasmul în a face cozonaci, am zis că am ajuns deja la nivelul de expert. Și ce face un expert? Ce vrea mușchiul lui. Sau, în traducere liberă, face chestii fusion, că așa e moda. So… după ce m-am lepădat de demoni în această frumoasă dimineață, la sfânta sală, am zis că aș putea să-mi pun talentul la bătaie și să fac cozonac. Dacă tot suntem #pătradiție. Mă rog, eu nu prea sunt. Dar să nu fac chiar notă discordantă.

Și, pentru că nu voiam să mă păcălească tanti aia cu frământatul a doua oară, după ce am stat acum opt luni o oră și ceva să bibilesc coca, în timp ce ea s-a oprit la 40 de minute, că obosise, am căutat cea mai scurtă rețetă de pe planeta Pământ. Căci capitolul ”răbdare” nu e tocmai punctul meu forte. Am găsit un clip de trei minute. Mai bine nu se poate. Mă rog, rețeta nu durează chiar atât, dar nici nu e prea solicitantă. Practic, am frământatul aluatul că am vrut. Și cât am vrut. Că tanti asta nouă nu m-a obligat.

Așa că am frământat cât am frământat, după care m-am oprit. Și l-am lăsat la dospit. Gen. Fac manevra asta, îl las cât cere rețeta. Mă uit la aluat. Nicio umflătură. Nici măcar din greșeală. Stau un pic pe gânduri, îmi dau seama ce inutile sunt multele școli absolvite (că una nu m-a învățat ceva concret), și-apoi îmi vine o idee genială: să dau drumul la aragaz și să las coca lângă foc. M-ar fi pupat bunică-mea dacă era lângă mine în momentul ăla. Așa o sclipire, mai rar. După 20 de minute (suplimentare celor din rețetă), văd că se întâmplă chestii.

Pasul următor ar fi fost să iau coca și să pun crema, apoi să bag cozonacul la cuptor. Doar că ce m-am gândit eu? Ia să plec la sală, să fac un pic de sportuleț. Că nu mai făcusem de multă vreme. Și-apoi trei zile de acum înainte, fără sală, o să intru în sevraj… Așa că am lăsat cozonacul (desigur, să crească) și mi-am văzut liniștită de sport. La faza asta, bunică-mea mă dezmoștenea clar. Dar mno… am apelat la liberul arbitru postulat de Nietzsche… vorba ceea.

Mă întorc bubuind de endorfine, după două clase, și reiau procesul, de unde l-am lăsat. Acum, dacă tot te arunci în apă fără colac de salvare, măcar să te simți și bine. Așa că am fost pe improvizație completă. În aluat nu știu exact ce am pus (oricum, nimic complicat), însă la cremă am turnat Nutella din belșug (sper ca instructorii mei să nu citească aceste rânduri complet indecente). Ca o sportivă asumată ce sunt. Și, dacă tot e bal, să fie până la capăt, am turnat și niște cantități considerabile de nuci, caju, migdale și tot felul de alte derivate din seria oleaginoase, doldora de calorii. Bine, am pus și niște coajă de portocală. Că îmi pasă. Hashtag fructele e viața mea.

La final, am mai turnat niște Nutella pe deasupra. #păbelșug

Pentru alte sfaturi culinare, vă stau la dispoziție. În Pantelimon, pe dreapta.

Pentru matrimoniale, nu accept decât băieți cu #8pack (că #6pack nu mai e la modă), cu ochi albaștri și privire languroasă.

Mno… să vă bucurați de sărbători! Așa cum vă e drag. Cu cine vă e drag. Dincolo de obiceiuri și tradiții.

Crăciun fericit!

Later update: Am vrut să fac o combinație de Nutella cu vin ars. Dar am aflat, cu această ocazie, că ceea ce credeam eu, de fapt, că e vin ars, la mine pe tarla, în Pantelimon, e de fapt vinars (fără spațiu). Și n-are nicio legătură cu vinul. Doar că, cu tot elitismul sonor, e o rețetă care durează trei zile. Față de cele trei minute ale mele…