Din seria ”Cum să porți cu mândrie culorile roș-albastre în bazinul Dinamo”

Așa cum relatam ieri, după experiențele bahice de alaltăieri, m-am dus să înot. Chioară de somn complet și cred că, pe alocuri, un pic mahmură. Dar cum sportul are acest efect asupra creierului meu, de a mă scoate din orice fel de stare posibilă și a mă aduce în timpul prezent, mi-am revenit cât de cât până am ajuns la bazin.

M-am temut, pe alocuri, de Swimathon – Institutul care merită. Cu multe zile înainte de eveniment. Pentru că era primul concurs de înot din viața mea. Și pentru că înotam într-un bazin olimpic, de 50 de metri, cu o adâncime de 2.5 metri. Față de bazinele de la World Class, în care mă antrenez eu, care sunt semi-olimpice și au o adâncime de 1.4 metri. Ceea ce sigur că mie îmi oferă siguranță și stabilitate, pentru că ajung cu picioarele jos, orice s-ar întâmpla. Drept e că teama de concurs n-a fost chiar un lucru rău, pentru că m-a motivat foarte tare să mă antrenez aproape zi de zi, astfel încât să fiu cât de cât pregătită pentru cele 45 de minute pe care le aveam de înotat.

Ieri însă, poate din pricina atmosferei de concurs, poate și pentru că eram un pic prăjită la creier, nu am realizat că ar trebui să intru în apă în prealabil, să mă familiarizez cu adâncimea bazinului și să fac câteva exerciții de respirație. Motiv pentru care, când s-a dat startul seriei mele, am intrat în apă și m-am dus la fund complet. Moment în care am făcut un atac de panică. Am zis că ăla mi-e sfârșitul. Și că aia e. Am făcut destule în viața asta, vorba ceea. Mor liniștită. Bașca, mai aveam un alt șir de idei crețe, în toată frica aia care mă cuprinsese: 1. Că băusem cu o seară înainte, iar creierul meu neînvățat cu alcool nu știa să gestioneze situația. 2. Că vreau să merg la triatlon peste o lună, și cum naiba trec eu de proba de înot, într-o apă deschisă și de o adâncime mult mai mare. În timp ce mă luptam și cu panica și cu gândurile astea multe, am început să înot. Bras (broscuță), căci de crawl (stilul liber) nu eram capabilă. Am înotat, cred, vreo 10 metri, după care mi s-a tăiat complet respirația. Efectiv, simțeam că n-am cum să continui.

Am apelat la toate metodele posibile de reglare a respirației, dar nu funcționa nimic. M-am ținut de banda aia care delimitează culoarele, cu toată forța de care eram capabilă, să mă mențin la suprafață. Și apoi am făcut o nouă încercare să înot. La fel de nereușită. Corpul meu refuza să respire. Faptul că era și un bazin dublu față de cel cu care eram eu obișnuită făcea situația și mai complicată. Cu chiu, cu vai, am ajuns la capătul bazinului. Eram două persoane care înotam pe același culoar. Iar regula era ca, atunci când una ajunge într-un capăt, se oprește până face cealaltă tura ei. Am ratat informația asta la primul schimb, pentru că eram într-un #error404 continuu. După prima tură, a venit un salvamar să mă întrebe de sănătate. Eram ok, dar încă respiram păgubos. Sigur, mă puteam opri. Era doar un bazin obligatoriu. Dar a mă opri nu e pe harta mea de opțiuni. Mi-am zis, încercând să port un dialog haios cu mine însămi, că toate se întâmplă pentru că sunt stelistă. Și apa de la Dinamo simte chestia asta. N-are cum să fie prietenoasă cu o inimă roș-albastră.

După acest început plin de panică, care s-a întins un pic și pe tura a doua de bazin, am reușit să mă reglez. Dumnezeu știe cum. Și am înotat, până la final, 29 de bazine. 27 bras, unul (trei sferturi, de fapt) crawl și unul spate.

Când lucrurile au un sens pentru noi, pe lumea asta, am convingerea că putem muta și munții din loc. Nu dintr-o mișcare, ci piatră cu piatră. Eu am înotat ieri pentru copiii de la Autism Voice. Și pentru ca ei să aibă o șansă de a se putea integra în lumea asta atât de alambicată.

M-am antrenat mult pentru acest concurs. Zi după zi, oricât de obosită aș fi fost. Oricât de fără chef. Chiar dacă eram nevoită să schimb cluburile, ca să ajung și la clase, și la un club cu piscină. Dar a fost un efort de care m-am bucurat, în fapt. Și care mi-a făcut bine. Cum îmi doresc să le facă și copiilor cu autism. Care, datorită vouă, celor care ați donat până acum, vor putea beneficia de ore de terapie.

Încă se mai pot face donații până mâine, așa că vă rog și vă invit, pe cei care doriți, să o faceți. Înseamnă foarte mult și pentru mine, și pentru ei. Iar povestea cu cartea de poezii rămâne valabilă. O voi dărui cu tot dragul și cu toată bucuria și celor care vor dona astăzi. Link-ul de donație: https://swimathonbucuresti.ro/echipa/oana-monica-nae .

Le mulțumesc tare mult celor de la Autism Voice pentru că mi-au scris și m-au invitat să fac parte din echipa lor. Și că au avut încredere în mine. Și că m-au încurajat la fiecare tură de bazin. Am fost foarte entuziasmată de această provocare. Le mulțumesc și celor de la Swimathon – Institutul care merită, care s-au străduit cât au putut de mult să ne ajute să facem fundraising și să strângem bani pentru atât de multe cauze caritabile.

P.S. Între timp a mai trecut o noapte. Am mai alergat și eu un maraton. Că doar nu era să dorm, după înot. Revin mai pe seară cu povestea celei mai lungi curse de alergare din viața mea, de până acum.