Tura de vis

Nu știu ce anume, pe lumea asta, ne face nebuni, rebeli, îndrăzneți, curajoși, căutători, fugari. Nu știu care este acel buton mărunt, din interiorul nostru, pe care îl apăsăm, involuntar, astfel încât să generăm această pleiadă de stări și de statusuri care, puse laolaltă, ne transformă în feluri pe care nu le cunoaștem încă. Și nu le înțelegem. Și poate că înțelegerea aceasta nu vine atunci când o experimentezi, pe propria-ți piele, ci la ani distanță. Când propria epidermă se va fi impregnat deja și de nebunie, și de rebeliune, și de îndrăzneală, și de curaj, și de lungi căutări, și de fugi infinite.

Nu-mi place banalitatea. Nu pentru că m-aș considera altfel decât alții. Căci acest „altfel” e al fiecăruia dintre noi. Și fiecare, în micile și marile noastre universuri, suntem unici și speciali. Fără clasamente, fără podiumuri. Doar pentru că suntem. Nu-mi place banalitatea pentru că nu știu să o trăiesc. Pentru că o viață întreagă am fost hiper-activată de ceea ce am crezut eu că e senzațional. De oameni pe care i-am crezut senzaționali. De locuri pe care le-am crezut spectaculoase. De întâmplări ieșite din tipare. Nu-mi place banalitatea pentru că mă tem de ea. Pentru că ceea ce e simplu mi-e străin. Și străin fiind, pare periculos. Și nesigur. Deși, în foarte adâncul sufletului meu, cred că banalitatea e cea mai pură dintre stările umane pe care le putem experimenta în viața asta. Doar că e atât de la îndemână, încât nu avem niciunul curajul să ne apropiem de ea, cu adevărat. Și să ne bucurăm de o astfel de realitate.

Aseară, pe la ora aceasta, alergam deja de 50 de minute. Într-o experiență ce avea să devină, în această dimineață, cea mai lungă alergare a mea de până acum. Cu o săptămână în urmă, un prieten (probabil ai sughițat mult, Ciupitu Daniel) mi-a povestit de #Turadevis, o alergare nocturnă, de la apus la răsărit, în care niște oameni foarte nebuni (mi-am zis eu, în sinea mea) aleargă prin tot orașul. Timp de opt ore, aproximativ. M-am înscris la eveniment fără să mă gândesc prea mult, dar nu aveam deloc convingerea că vreau să fac asta. Motiv pentru care am uitat că m-am înscris. Însă vineri, pe la prânz, primesc un mail de la organizatori, cu detaliile legate de eveniment. Inițial m-a luat panica, pentru că uitasem total de alergare, și nu eram nicicum antrenată pentru așa ceva. Apoi mi-am zis că n-o să alerg. Că am de înotat și nu mai duc și o alergare, cu atât de puține ore de somn, în ultimele două nopți.

Doar că în mine zace acest Lucifer, pe jumătate angelic, pe jumătate demonic, care mă tot îndeamnă să ies din orice s-ar putea numi zonă de confort pe lumea asta. Așa că aseară, pe la ora 6, m-am hotărât să mă duc totuși la alergare. Am această credință infailibilă a faptului că e mai bine să regreți ceea ce alegi să faci, decât ce alegi să nu faci. Sigur, am tras multe ponoase în viața asta, ghidându-mă după acest dicton. Dar nu regret. Căci e prea adânc înrădăcinat în mine, să mă pot lepăda de el.

Și m-am dus. Nu cunoșteam pe nimeni. Dar într-o comunitate de alergători, legăturile se creează instantaneu. Și asta e marea forță a sportului. Și marele dar pe care acesta ni-l face. Am plecat de la Mega Mall, aproape de ora 9 seara. Cred că o sută și ceva de oameni. Și am alergat spre Parcul Sticlăriei, Parcul IOR, zona Muncii, Biblioteca Națională, Calea Victoriei, Parcul Herăstrău, Arcul de Triumf, Parcul Liniei, Drumul Taberei, Ghencea, Casa Poporului. Cu destinația finală Piața Universității. Aveam de mers în toate cele patru zone cardinale ale orașului. Iar distanța estimată inițial, pentru alergare, a fost de 55 de kilometri. Doar că am făcut pauze între locații. Și n-am reușit să acoperim turul complet, stabilit inițial. Eu am ratat ultimul punct de dinainte de finish, de la Timpuri Noi, pentru că pur și simplu nu mai puteam.

Am alergat 43.58 de kilometri. Un pic mai mult decât un maraton. E al treilea din viața asta. Iar distanța parcursă azi-noapte este nu doar un record personal, ci o bornă psihologică a limitelor mele umane. Alergările de anduranță sunt și despre condiția fizică, desigur. Dar uneori am sentimentul că sunt atât de puțin despre condiția fizică. Pentru că, de la un punct încolo, nu mai alergi cu picioarele. Ci cu sufletul. Cu imaginația. Cu gândurile alea multe și încâlcite, care se încurcă și mai tare cu fiecare pas pe care îl faci. Ultimii doi kilometri i-am mers, pentru că nu mai reușeam să mai alerg. Abia pășeam. De fapt, cred că mă târam, mai mult. Căci am plecat cu niște dureri foarte mari de călcâie și de tendoane, care s-au acutizat și mai tare, după atâția kilometri. Motiv pentru care abia pășesc și acum, când scriu aceste rânduri. Dar durerile fizice trec. Iar experiențele rămân. Și-s mai vii decât orice durere, oricât de rea ar fi.

Sunt o epavă la ora asta, din punct de vedere fizic. Dar știu că o să-mi revin. Nu știu dacă mai puternică. Sau cu o rezistență sporită. Sau cu mușchi mai pronunțați. Ci cu bucuria nebuniei. Și a rebeliunii. Și a îndrăznelii. Și a curajului. Și a căutării. Și a fugii transformată în alergare.

Mulțumesc, 321sport pentru șansa asta! Multumesc, Radu Restivan, pentru tot entuziasmul tău, de pe întreg parcursul cursei!

Mulțumesc, viață, pentru aceste mărunte, deși uriașe, cadouri! Sunt profund recunoscătoare!