Jurnal de triatlonist în devenire – Partea întâi – Prolog

Nu știu ce fac astăzi oamenii când se plictisesc. Că opțiuni ar fi destule. Pe vremuri jucau table în fața blocului. Dar acuma, că table nu mai sunt, și nici băncuțele din fața blocurilor nu prea, ce să faci? Eu, de exemplu, pentru că mă plictisesc foarte repede, mă gândesc cum să mă mai chinui un pic. De fapt, oricât de masochist ar suna ce am scris mai sus, nu am ca scop, în sine, să mă auto-torturez. Ăsta e doar un mijloc. Către un scop, desigur, mult mai nobil.

Și pentru că îmi place atât de mult de mine, m-am gândit să mă înscriu la triatlon. Că de ce nu? Acuma, problema e că m-am gândit la asta înainte să cad în cap, cu bicicleta. Aș fi putut-o pune pe seama accidentului. Dar nu. Sunt nebună în starea mea default. Că vreau să fac un triatlon n-ar fi așa de tragic. Trebuie să înoți, să pedalezi și să alergi, în trei probe consecutive, într-un timp cât mai scurt. Ceea ce sună oarecum rezonabil. Așa, dacă citești pe diagonală. Mai ales că există și ceea ce se cheamă proba de sprint. Asta înseamnă 500 m înot, 20 km bicicletă, 5.5 km alergare. Doar că nu face să bați atâta drum (până la Sibiu, în cazul meu) pentru niște distanțe așa scurte. Că, vorba ceea, ori suntem mafioți, ori nu mai suntem.

Și pentru că o poți scoate pe Oana din Pantelimon, dar nu poți scoate Pantelimonu’ din dumneaei, m-am înscris la triatlonul olimpic – 1500 m înot, 40 km bicicletă, 10 km alergare. Sigur, alergarea și pedalatul, oricât ar fi ele de solicitante, puse laolaltă, se desfășoară pe uscat. Practic, șansele să mori sunt foarte mici. Dar înotul, dragul de el, n-a vrut să împrumute nimic bun de la celelalte două discipline. Cum ar fi să ai șanse să nu te scufunzi. Căci, ce să vezi, înotul se face în apă deschisă. Și când te antrenezi numai la un bazin semiolimpic, de un albastru perfect și cu o adâncime care îți permite să crezi în bunătatea acestei planete, parcă ai un nod în gât gândindu-te la un lac verzui, plin de tot felul de chestii, cu o adâncime de Dumnezeu știe cât. Și larg, cât vezi cu ochii. Păi nu-mi place mie natura?

O să întrebați de ce m-am înscris, dacă nu-s stăpână pe înot. Unu, pentru că sunt scrântită complet. Doi, pentru că, în sinea mea, credeam că zace un micuț Michael Phelps în mine. Dar am avut așa o revelație recentă și am constatat că nu zac decât niște țigle sărite. Motiv pentru care m-am apucat de cursuri de înot. Desigur, foarte târziu pentru timpul foarte scurt de pregătire pe care îl mai am la dispoziție. Dar încă îl caut pe micuțul Phelps.

Logica triatlonului, din multele mele căutări internautice, spune să dedici din timpul de antrenament 20% înotului, 30% alergării și 50% bicicletei. Mă rog, dacă se poate. Dar cei care au făcut aceste reguli nu știu că eu trebuie să fac un pic de #bodycombat, din când în când, ca să-mi țin chakrele în echilibru energetic. Mă rog, mai scap și la alte clase un picuț. Că oameni suntem. De fapt, ar trebui să mă abțin aproape complet de la clase de grup și să practic cele trei sporturi. Dar unde nu e cap, vai de suflet. Vorba ceea.

Momentan, sunt în punctul în care caut mantre pe internet. Care să mă țină 1500 de metri cât de cât vie. Dacă cu înotul nu merge, o dăm pe spiritualitate.

Mai am multe de povestit despre triatlon până pe 6 august, când mă voi prezenta în frumoasa grădină zoologică de la Sibiu, unde se ține competiția. Încă nu am scris testamentul. Nici vreun bilet de adio. Vreau să mor ambiguu. Să fiu interesantă.

Revin cu alte povești despre cum e să participi la un prim triatlon. Doar pentru că nu se mai joacă table în fața blocului. Hashtag rezist.