Jurnal de triatlonist în devenire – Partea a doua – Camera secretelor

Mno… după ce m-am jelit în prima poveste legată de triatlon, mă voi jeli și în a doua. C-așa e în orice saga. Eroul suferă transformări, dar nu prea rapid. Să nu-și piardă publicul interesul.

Se presupune (desigur, nu mi-a confirmat nimeni până acum, dar bănuiesc că așa o fi) că, atunci când îți vine brilianta idee să participi la un triatlon, te interesezi în prealabil de tot felul de lucruri. Cum ar fi echipamentele. Eu, desigur, pentru că nu-mi stă în fire să fac ceva normal pe lumea asta, nici măcar din greșeală, m-am decis că vreau să fac un triatlon înainte să orice altceva. Și, după ce m-am înscris, am constatat că-mi lipsesc foarte multe lucruri esențiale.

Triatlonul e un sport foarte costisitor. Din toate punctele de vedere. Financiar, temporal, emoțional. E tot ce poate fi mai consumator de energie pentru un sportiv amator. Te toacă mărunt și sigur, cu fiecare zi care trece și care te apropie tot mai tare de competiție. Când crezi că le-ai făcut pe toate, sigur mai lipsește ceva ce n-ai făcut și, probabil, nici nu mai ai timp să faci.

Divă cum mă găsesc, după ce am văzut zeci de clipulețe de tot felul pe YouTube despre ce să faci, ce să nu faci, cum să respiri, cum să nu respiri, pe unde să o iei, pe unde să n-o iei, mi-am luat inima în dinți și m-am dus după echipament. Acum vreo zece zile. Zic mulțumesc că nu m-am dus cu o zi înainte de concurs. Că eram în stare. Mă duc la prietenii de la SportGuru.ro (mă rog, nu eram prieteni atunci, ne-am împrietenit între timp) și, cu o mimică semi-disperată, semi-amuzată, mă las purtată de mâna destinului către unul dintre băieții de acolo – Stefan Chivu, căruia îi spun cu cea mai inocentă voce pe care o posed:

– Vreau să merg la triatlon. Și am nevoie de echipament. Îmi trebuie bicicletă, cască, costum de triatlon, ochelari de înot, centură pentru număr. Și cred că mai am nevoie și de altele, dar mă mai gândesc.

Se uită amuzat la mine. Probabil că o fi zis că-s scrântită din cale-afară. Dar mno. Îmi trebuia echipament. Nu puteam s-o spun altfel.

Și dă-i și măsoară, și probează, și testează. Eram chitită să iau și pantofi de ciclism. Din ăia cu clipsuri. Pentru că, după ce că era nouă bicicleta și trebuia să mă învăț cu ea, am zis să mă chinui suplimentar. Că de ce nu? Și-mi spune Ștefan, în timp ce probam pantofiorii:

– Va trebui să te duci și să exersezi cum faci prinderea de pedală. Să clipsezi și să declipsezi de o sută de ori, lipită de un perete.

Dar nu mă duc eu să clipsez și să declipsez? Că ce-am mai bun de făcut pe lumea asta? După ce că eram proaspăt căzută de pe o biclă de copii, mă duc direct la Tour de France. Simt chemarea.

Pentru cei care sunt la fel de cunoscători ca mine într-ale echipamentelor de ciclism, pedalele pentru pantofi sunt mult mai mici. Iar pantofii au niște chestii în față (Dumnezeu cu mila cum s-or numi) care se prind de pedale. Iar să le prinzi și să le scoți, în timp ce mergi pe șosea, nu e tocmai ușor.

Terminăm cu bicicleta, hai să probez costumul de triatlon. Am încercat și S, și M. Acuma, S-ul mă arăta mai păpușică. M-ul îmi venea mai bine, pentru ce-mi trebuia mie. Să mă simt confortabil adică. Dar deh. Ies din cabină total nehotărâtă, și-mi zice Ștefan:

– Probează-te să te văd, ca să-mi pot da seama.

Mă mai schimb o dată. Rămâne S-ul. Mă declar complet mulțumită, mândră toată în sinea mea, că am luat costumașul în care eram mai divă (bronzată, cu mușchiulețul la vedere). Nu mai contează că l-am pus acum două zile pe mine la bazin și mă cam strânge. După ce că sunt praf la înot, un costum strâmt îmi lipsea. O să îmi cânte mai dulce prohodul, frumușică fiind.

Mă rog. Mă întorc a doua zi la magazin, să iau proaspăta bicicletă și toate celelalte, dar renunț la pantofi. Căci eram deja îndeajuns de stresată cu celelalte sute de detalii de care va trebui să țin cont. Cobor la nenea care îmi montase bicla și care o mai ia un pic la perpelit, și îl întreb suuuuper senină:

– Dar cricul unde e?

Faceți un exercițiu și imaginați-vă că Wagner s-a întors din mormânt să îmi arunce în față cu partiturile de la Walkiria. Cam asta a fost reacția pe care am primit-o. Din priviri.

Continui, că sunt ambițioasă:

– Dar claxon are?

Cred că va trebui să ocolesc un pic zona magazinului și împrejurimile, pentru o bucată de vreme.

Partea tricky (la tot ce ține de echipamentul pentru o competiție), pe care am învățat-o și eu în timpul concursurilor de alergare, e că trebuie să testezi tot. Absolut tot. Adidașii, felul în care stau șireturile, cum îți pui casca pe cap (și la înot, și la bicicletă), cum bei din bidon în timp ce pedalezi, cum îți zboară părul, cum îți pui ochelarii de înot, unde îți pui gelurile, ce fel de șosete porți etc. Dacă n-ar fi tragic, ar fi aproape comic. Sigur că, în secunda aia când mi s-a pus mie pata să fac triatlonul, nu am luat în calcul nimic din toate lucrurile astea. Dar deh…

Deși sunt stresată până în ceruri și înapoi, și am senzația că voi face implozie până duminică, are totuși și partea ei comică toată povestea asta. Ieri, spre exemplu, am ieșit un pic la plimbare, lângă lacul din proximitate, imaginându-mi că voi înota și eu, peste o săptămână, tot într-un lac. Sper că nu la fel de verde. Și, cum stăteam eu melancolică, pe mal, și mă uitam la cum dau rățuștele din lăbuțe, ca să înoate, mi-a răsărit întrebarea: ”Ele de ce pot și eu nu?”. Am găsit rapid și răspunsul: pentru că, spre deosebire de celebrul personaj cehovian – Nina Zarecinaia, eu nu sunt un pescăruș.

Mai am și alte întrebări existențiale. Dar le păstrez pentru episodul următor.

P.S. Ies la pedalat la Stadionul Național, cu căscuțele în urechi (cum nu face niciun ciclist profesionist) și vine un băiețel de 8 ani spre mine. Tot pe bicicletă, și el:

– Bună, sunt Iannis. Am 8 ani.

Eu, luată din oală, zic:

– Bună, sunt Oana. Și am… (pauză dramatică.. Să-i spun? Să nu-i spun?) mai mulți ani decât tine…

– Ești adult adică?

– …

P.P.S. E frumos sportulețul. Te învață chestii. Despre viață. Despre lume. Despre tine însuți.