De la un discipol, cordial

Dragă doamnă profesoară,

Vă scriu pentru prima dată. Din atemporalitatea amintirilor și din proximitatea propriilor gânduri. Pentru aceeași permanentă primă dată. Nu mă pot aronda unei ultime dăți. Vă scriu astfel, printr-o adresare lipsită de afabilitate, nu dintr-o necuviință conștientă, ci pentru că mă adresez plăsmuirii propriei minți. Plămadei alcătuite din toate profesoarele care mi-au fost laitmotiv al prefacerilor, al continuităților, al traiectelor, al suferințelor, al întrebărilor.

Așadar, dragă doamnă profesoră, majusculă a întregului meu drum existențial de până acum, vă scriu pentru că am ajuns, din nou, la o bifurcație. Ceea ce părea o cărare dreaptă, a devenit sinusoidă. S-ar presupune că anii mulți pe care îi am mi-ar fi de ajuns să găsesc soluții. Culegându-le din propriile amintiri. Și dialoguri. Și prefaceri ale atâtor convingeri născute dialectic, în tangența unor apusuri profane, înțesate de sacralități intangibile, descâlcite însă în scurtul timp al încă unei întâlniri veșnic imposibile dintre doi aștri ce au încetat să se mai caute. Și totuși, nu. Amintirile au fost extirpate, pare-se. Ori, cum spune Mircea Ivănescu, „dacă-mi scapă din mâini, se pot rostogoli foarte departe”. Și mi-au scăpat. Nici dialogurile nu mai sunt altceva decât o canava de ficțiuni proiectate aleatoriu, irealități pe care conștiința e incapabilă să le mai descâlcească.

Vă scriu nescriindu-vă. Încerc acest exercițiu pe care l-am exersat mental de atâta amar de ori. Vă scriu plină de resentimente. Și de patimi. Vă scriu cu cerneala multelor lacrimi vărsate în atât de lungii și tot mai greu de contabilizat ani încheiați. Vă scriu și nu știu de ce vă scriu. Cuvintele nu pot dărâma uși închise (ușile deznodămintelor seci, ce aduc mereu încheieri, niciodată debuturi). Nici oamenii nu o pot face. Dar ei încearcă. Cuvintele au măcar atâta înțelepciune cât să se recunoască înfrânte, înainte de a începe bătălii inutile. Oamenii însă… sunt consecvenți în a fi tributari neputințelor proprii.

Vă scriu pentru că nu înțeleg, dragă doamnă profesoară. Și neînțelegând, nu pot accepta. Și neacceptând, nu pot trăi. Deși, dacă mi-aș aminti de Ionesco și de faptul că „nu există probleme care să se întemeieze pe realități, căci toate realitățile noastre sunt neîntemeiate”, aș înceta să vă mai scriu. Ori să mai scurm în această fatidică realitate grăuntele unui anume tip de logică.

Caut iertarea. Nu așa cum credeți dumneavoastră. Caut puterea de a vă ierta. Ceea ce știu că nu aveți nevoie. Pentru că probabil v-ați dezis de mult de orice fel de vină. Atunci când ați aflat de opțiunea numită Pilat. Nu am impus în niciun fel propria-mi demnitate, în defavoarea dumneavoastră. Am tăcut. Sau nu am tăcut. Dar m-am întors mereu. Dragă doamnă profesoară. Pentru că mi-ați fost vie în reflectarea de magister, proiectată pe retina sufletului meu. Pentru că am strâns laolaltă cuvintele dumneavoastră, ca pe niște semințe dinainte roditoare. Le-am strâns cu atenție, pentru că încolțiseră deja. Neștiind că va fi cea din urmă recoltă. Le-am strâns având convingerea că nu caracterul vă face să fiți atât de distantă, ci asiduitatea cu care ați construit ziduri de nestrămutat în jurul propriei persoane. Având credința că relația dintre un maestru și un discipol, cu multele ei sincope, e acel deziderat unanim valabil, acel construct universal pe care orice profesor speră să-l trăiască, măcar o dată în viață, și la care fiecare student nădăjduiește, cu aceeași speranță materializată într-o singură unitate. O monedă de schimb rezonabilă, aș fi zis. Precum diada jungiană. Albul și negrul. Învățătorul și învățăcelul. Ce e mai prețios? Să-ți păstrezi demnitatea rămânând pradă oglinzii ce te reflectă exclusiv? Ori să pleci capul în fața unui om pe care însăși plecăciunea ta îl face să se înalțe, pășind pe podiumul pe care mintea ta l-a construit pentru el? Știu, n-aveați nevoie. Dragă doamnă profesoară. Vă sunteți suficientă. Nu vă trebuie oameni în proximitate decât în tranziția logică a unor mereu alte generații. Magister ludi. E doar un joc de cuvinte, încrustat pe o copertă de carte? Ori o măiestrie de care nu v-am știut capabilă? A participa la Joc fără obligații.

Nu-i un manifest vindicativ acesta. Ar fi nedemnă amintirea lui Zola, într-un atare context. E multă deznădejde însă. Răsărită din fărâma de sămânță rămasă neîncolțită. Deznădejdea nădejdii. Ce paradox atât de profan, în sacralitatea lui. Ce frustețe în cruzime. Dar parcă nimeni nu ar trebui să fie atât de crud. Nici dacă a suferit operații pe cord deschis. Chiar și inima e un înveliș cu multe straturi. Lepezi unul, rămân celelalte. Nu dispare niciodată. Și nu se derobează de sarcina ei nicicând. Aceea de a nu pulsa doar pentru sine. Aceea de a nu vătăma cu consecvența unui ceasornic vechi, dintr-un alt timp, indiferent la noile metode de a măsura existențele umanoide.

Îmi lipsește retorica dumneavoastră direcționată univoc. Îmi lipsiți. Într-o ființare veritabilă, autentică, conștientă. Istoria însă nu-mi e sprijin. Husserl și Heidegger, Heidegger și Hannah Arendt. Ce triunghi fatal, lipsit de justețe. Al discipolului devenit maestru. Indiferent și insolent, în ambele postúri.

Steiner și-a avertizat discipolii, înainte de a-și preda cea din urmă lecție de conștiință, în acest atât de nefast an: „maestrul pătrunde, sfărâmă porți, poate face prăpăd”. Dragă doamnă profesoară.