Jurnal de triatlonist în devenire – Partea a treia – Piatra filozofală

(știu, era prima parte cu piatra filozofală, dar atâta s-a putut)

Poate cel mai important aspect al unui triatlon, așa din poziția mea de muritor de rând, în reprezintă antrenamentele. Sigur, și echipamentele sunt importante, dar acolo ne-am lămurit că sunt pe lângă complet. Nu mai reiau ideile din postarea precedentă.

Ca o fată studioasă ce mă găsesc, după ce m-am înscris la triatlon, m-am apucat să mă documentez. Ceea ce n-ar fi fost rău, dacă nu s-ar fi întâmplat cu mult prea puține săptămâni înainte de eveniment. Am întrebat multă lume ce să fac, cum să fac. Și am primit multe răspunsuri pe care le-am partajat în niște cutiuțe special amenajate, să nu le poată deschide nimeni. Nici măcar eu, uneori. Așa că, din tonele de informații care mi-au atins tangențial creierașul, am filtrat și eu ce am putut. Și m-am antrenat conform putințelor. Haotic, în speță.

Panica maximă a constituit-o înotul. Și, când am realizat că e groasă treaba, m-am apucat de cursuri de înot. De fapt, m-am panicat atât de tare, încât m-am întors mai repede de la mare. Căci acolo mi-am dat seama, încercând să înot în apă deschisă, că e o tragedie dacă nu ating fundul mării cu picioarele. Motiv pentru care am mers la cei de la Unstoppable Sport Club și, cu un chip disperat complet, i-am spus antrenorului Alex Ion (mai erau cam 18 zile până la concurs):

– Bună, sunt Oana. M-am înscris la triatlon și aș vrea să nu mor acolo înecată. E în două săptămâni.

– Știi să înoți?

– Mmmm…

Nu vreau să știu ce a gândit despre mine, în momentul ăla. Că sunt scrântită, e puțin spus. A văzut că n-am balamalele unse, mi-a zâmbit frumos și mi-a spus să intru în bazin să înot, să vadă nivelul tragediei. Era rău, n-am să neg. Nu antrenorul, ci nivelul. Am făcut șapte ședințe cu el și am înotat cât am putut eu de mult la bazin. Sigur, unul dintre bazine era olimpic, unul semi-olimpic. Dar nu mai conta. Oricum voi înota în apă deschisă. Ceea ce n-am mai făcut până acum. Spre nerecomandarea oricărui triatlonist normal la cap. Panica mea a fost (și este, în continuare) atât de mare încât, dintre toate cele trei sporturi, înotul a fost cel în care am investit cel mai mult timp. Aseară, când am ieșit de la bazin (pentru ultima oară, înainte de concurs), mi-am spus că am dat tot ce am putut da mai bun, într-un timp foarte scurt. Neverosimil de scurt, aș spune. De aici și teama majoră. Pentru că nu m-am învrednicit să încep cursurile în timp util. Dar mno… încercare și eroare. Un sistem optim de învățare activă. Tocmai ce am aflat că vor fi 14 grade duminică dimineață și șanse mari de ploaie. Simt o crescândă nerăbdare să înot în aceste condiții optime.

În ce privește bicicleta, m-am străduit cât am putut de mult. Sigur, se putea mult mai mult. Doar că felul meu haotic de a face antrenamentele nu m-a ajutat foarte tare. Practic, am pedalat când am avut goluri în program și ceva energie rămasă disponibilă. Și am pedalat de dragul bicicletei pe care încă încerc s-o integrez în viața mea zburdalnică.

Despre alergat mi-e și rușine să spun că m-am antrenat. Am mers pe sistemul: ”dacă se îndură cerurile și ies vie de la înot, și-apoi trec și de bicicletă, pot să mă și târâi la alergat”. Simt că mă va costa chestia asta, dar mi-a părut că alergarea e sportul pe care l-am practicat cel mai mult, în ultimii doi ani, și ar trebui să-mi fi fost de ajuns, pentru concursul ăsta. Nu cred nici eu total în ce-am scris în acest paragraf, dar hai să încerc să-mi păcălesc creierul. Poate-mi iese.

Cât privește exercițiile de forță, le-am făcut și pe ele la fel de întâmplător. În funcție de energia pe care o mai aveam. Am renunțat aproape complet la clasele de grup, în ultimele două săptămâni, ceea ce mi-a lăsat energie disponibilă pentru cele trei sporturi, însă mi-a stricat destul de tare armonia emoțională. Dar sunt mândră că am reușit să rezist ispitei de a face clase prea multe.

Și energia de săptămâna asta am gestionat-o la fel ca antrenamentele – complet alandala. Mai am 30 de ore până la primul triatlon și în continuare îmi pun problema dacă voi ieși vie sau nu din lac. Testamentul nu l-am scris. Încă. Mai am timp o zi.

Îmi cer scuze pentru umorul negru. Vorba unei prietene: ”aștept duminica să aflăm dacă mâncăm colivă sau tort”. Familia Addams e din nou la modă.

Mă întreba un alt prieten zilele trecute, care-mi știe teama de înot, de ce fac asta. Și i-am spus că ”o viață avem”. Sigur, probabil că nu trebuie irosită așa. Însă, din puținele lucruri pe care le știu cert despre mine unul este acela că, odată ce mi-a năzărit o idee, nu mi-o mai scoate nimeni din minte. Pentru că viața trebuie să aibă un sens. Pentru noi, în primul rând. Și sensul nu pică din neant. Ci e al nostru. Propriu și personal. Oricât de ambiguu sau nefiresc ar părea oricui altcuiva.

O să închei totuși cu o glumă (ca să mai alung din nota tragică a postării) pe care mi-a spus-o o triatlonistă experimentată:

– Hipopotamul înoată și aleargă mai bine ca tine, așa că ar fi bine să dai la pedale cât poți tu de tare.