Din seria: ”Ai, n-ai mingea, dai la poartă”

Samuel Beckett, celebrul dramaturg irlandez care ne face încă să ne întrebăm (pe unii dintre noi) dacă va veni vreodată Godot, are o vorbă la fel de celebră ca el, pe care o s-o redau în limba ei, pentru că mi se pare că sună mai armonios: ”Ever tried. Ever failed. No matter. Try again. Fail again. Fail better.”

Am repetat astăzi de mai multe ori acest gând, pentru că mi-a fost foarte necesar, de la un punct încolo. Pentru cei care nu vor să citească poveștile mele infinite cu zmei și eroi, am să încep cu concluzia: n-am murit și nici n-am terminat proba de înot. Că de-aia n-am murit. Gen. Dar le-am terminat pe celelalte două.

Întâmplarea face să citesc zilele astea autobiografia lui Woody Allen, acest avatar al autoironiei țesute frumos, în cea mai comică notă cu putință. Pe la începuturi, în tranziția lui către adolescență, Allen intră în această buclă existențială complet hamletiană: ”De ce să îndur în cuget, oare, săgeți și praștii ale ursitei rele, când puteam să-mi ud nasul și să-l vâr într-o priză, ca să scap de angoasă, de strângerea de inimă sau de puiul fiert de mama?” Și tot el își dă răspunsul: ”Până la urmă n-am găsit un motiv logic, ajungând la concluzia că noi, oamenii, pur și simplu suntem determinați genetic să ne opunem morții. Viața bate rațiunea.”

Mi-a rămas în minte ideea asta. Pentru că, având o genă complet depresivă și hiper-melancolică, rămân mereu blocată în mecanismul ăsta aparent neuns, care se cheamă sens al vieții. Apoi, pentru că știam foarte clar, deși am făcut bășcălie cât am putut de mult în tot ce am scris despre triatlon, că înotul e o luptă pe care aș putea-o pierde. Nu pentru că n-ar fi fost oameni în apă care să intervină, în caz că ceva s-ar fi întâmplat. Ci pentru că mă știu încăpățânată. Și mai știu că a-mi face rău singură, conștient sau nu, e o activitate pe care o practic adeseori. În multe dintre alegerile pe care le fac. Că e vorba de sport, de oameni ori de viață, în general. Mi-a fost cu adevărat frică de moarte. Și asta nu e ceva ce pot explica prea ușor, în cuvinte. Am un prieten care îmi spune, când mai avem discuții pseudo-filosofice, cum se gândește el că nu e curat în casă și ce se întâmplă dacă moare și vine ambulanța să-l ia. Ce vor crede oamenii ăia despre el? Așa că, pe principiul ăsta, am plecat și eu de dimineață din hotel lăsând ordine în urma mea. Că nu eram sigură dacă mă voi întoarce.

Joi, când am făcut ultimul antrenament de înot, am reușit să duc multe bazine cap-coadă, fără să mă opresc. Ceea ce mi-a sporit mult și curajul, și încrederea. Doar că știam că începutul îmi e dificil. Și că am nevoie de o perioadă de tranziție, până să intru în flow.

M-am trezit astăzi la niște ore complet indecente, să-mi pun mintea și viața în ordine. Bașca, am făcut și meditație, ceea ce nu mai experimentasem de luni bune. Dar dacă-i bal, bal să fie. Am pregătit totul, am dus bicicleta la mașina, i-am scos roata din față (foarte mândră sunt că știu să scot roata) și m-am dus la zoo. Să-mi consum sălbăticia. În vreme ce eu eram pusă pe fapte mari, soarele, săracul de el, își făcea siesta de duminică. Mă uit pe cerul plin de nori (a fost soare fix 5 minute) și mă duc cu bicicleta la locul faptei. Văd ce fac colegii de suferință și dau s-o urc și eu pe rastel, cum se face. Termin cu povestea asta, îmi așez toate lucrurile în cutie și zic să-mi pun costumul de neopren. Mai aveam o oră până la start, dar oricum n-aveam nimic mai bun de făcut. Acuma, nu știu dacă ați încercat să probați un costum de neopren, dar e nevoie de trei băieți musculoși care să te-ajute să ți-l pui pe tine. Mă rog, se poate și fără băieți, dar e mai palpitant cu. Nu vreau să divaghez prea tare dar, apropo de băieți, nu știu ce mănâncă oamenii ăștia, dar așa tricepși ce-am văzut azi, n-am mai pomenit de multă vreme. Nu mai zic de dungile fine de pe gambe. Mi-au curs balele. Din punct de vedere sportiv, desigur.

Revenind. După ce reușesc, cu mari eforturi, să-mi montez frumosul neopren pe corpușorul meu de zeiță wannabe, începe să plouă. Că doar ce poți să-ți dorești mai mult și mai mult de la primul tău triatlon? Am zis, inițial, că e o ploaie de vară. Dar n-am avut parte. A plouat de a rupt până la proba de alergare.

Se face 7.40. Mă hotărăsc să mă duc la lac, să fac un pic de încălzire. Simțeam deja frigul, deși costumul mă proteja totuși. Aștept, mă uit la entuziasmul tuturor, încerc să mă molipsesc și eu. Începe prima probă de înot – cea de sprint – moment în care încerc să ”fur” ce se mai putea fura, de la concurenții care plecaseră. Cu toată ploaia de afară, un lucru măcar era bun – apa era caldă. De la 8 aveam voie să intrăm în apă pentru încălzire. Ceea ce am și făcut, pentru că știam că am nevoie de acomodare. Mă consola faptul că e apa caldă. Însă n-a fost de ajuns. N-am înțeles, până astăzi, că frica de apă deschisă și de adâncime e reală. Și că atacul de panică nu e o chestiune de opțiune. Am intrat în apă, având în minte să încerc să înot bras până la o barcă din apropiere, pe care mi-o luasem reper. Doar că șocul intrării în apă și doza generoasă de lichid ingerat mi-au dezaliniat complet chakrele. Ajung cu greu la barcă, mă țin de ea, dar am sentimentul că mă răstorn. Încerc cu tot elanul să mă întorc înapoi la scară și să fac câteva respirații, poate poate îmi mai revin. Tremuram în continuare și mi-am adus aminte de ceea ce s-a întâmplat la Swimaton. Aceeași trăire, aceeași frică. Doar că acolo, bazin fiind, am reușit să-mi revin, într-un final, și să pot înota. Aici însă, nu. Am stat lipită de scară, făcând totuși câteva ture pe distanțe foarte foarte scurte și încercând să am acest dialog cu mine însămi – că nu e nimic de panicat și că apa e totuși un loc prietenos. Vedeam că trece timpul și eu încă nu mă reglasem complet. Mi-am dat drumul la ceas, am așteptat startul și am plecat. Eram lipită de scară când am plecat. Și ultima, în mod evident. Am început să înot și nu vedeam decât bărcile de pe lateral. M-am oprit la a doua și m-am ținut un pic de ea. Moment în care a venit cineva la mine să mă întrebe dacă sunt ok și dacă încerc, totuși, să mai înot. Am mai încercat, însă când am ajuns într-o zonă unde nu mai era nimic în jur – nici barcă, nici alți înotători, mi s-a tăiat filmul. Nici măcar n-am apucat să pun în practică ce am învățat la cursuri. Înotam cu capul afară, într-o disperare completă. Și, când am realizat că nu e chip să înot atâta, după o sută de metri de chin complet, am dat din brațe cu ultimele eforturi posibile către prima barcă din proximitate. Și m-am suit și pe ea cu mare greutate. Simțeam că nu mai am niciun fel de vlagă în corp. E o senzație pe care nu cred că o pot descrie deplin. Ești undeva la granița dintre viață și moarte și în momentul ăla decizi dacă mai dai de câteva ori din brațe, ca să termini ce ai început, cu riscul de a te îneca, sau încerci să te salvezi cumva, pentru că simți că te sufoci. Probabil că fizic aș fi dus distanța, într-un fel sau altul. Însă psihic n-am putut. Și, dacă voi mai încerca vreodată experiența asta (ceea ce probabil că se va întâmpla), va trebui să-mi reglez, înainte de competențele fizice, frica aceasta dementă. Care, desigur, are și un rol adaptativ, pe lumea asta. Că ne ține în viață. Nu e doar un lup negru.

Ies din barcă, cu ajutorul celui care mă scosese din apă. Pe jumătate tristă, pe jumătate eliberată de povara asta care nu-mi mai dădea pace de săptămâni bune. Îi întreb pe organizatori dacă pot continua cu celelalte două probe. Mi-au spus că se poate, dar oricum voi fi descalificată, pentru că n-am terminat prima probă. Aveam două opțiuni – să plec la hotel și să scap de ploaie, sau să rămân, să aștept să iasă concurenții de la proba de înot și să plec pe bicicletă. Poate că prima variantă suna mult mai bine. Însă eu m-am antrenat ca o disperată pentru acest concurs. Eram și-așa tristă că nu reușisem să depășesc pragul psihologic al primilor metri, să pot înota. Nu puteam să plec.

Următoarele patruzeci și cinci de minute le-am petrecut uitându-mă la concurenți cum înoată. În intervalul ăsta vine unul dintre organizatori la mine, îi spun ce s-a întâmplat și mă întreabă de ce nu încerc iar. Recunosc că, pentru o clipă, am vrut. Dar mi-am dat seama că n-aș fi putut duce la bun sfârșit povestea asta. Am uitat să menționez: am luat câteva guri sănătoase de apă din lac, cât m-am străduit să mă acomodez cu respirația. E ceva bun de tot. Recomand.

Plec de la lac, mă duc la bicicletă, la primul punct de tranziție. Îmi dau neoprenul jos, un pic mai ușor decât l-am pus și constat că e al naibii de frig. Costumul de triatlon, pe care îl aveam pe dedesubt, e ceva subțirel, ca un pantalonaș și un maieuț puse laolaltă. Mă sui pe bicicletă, un pic tristă (dar ce puteam face?) și încep să pedalez. Aveam sentimentul ăla al inutilității gestului. Mi se părea că pedalez în van. Mi-a trecut oarecum repede, pentru că am intrat în flow-ul concursului. Bașca, ploua cu un entuziasm de-a dreptul molipsitor. După vreo 5 kilometri mă gândeam la ce mi-o fi trebuit mie proba olimpică, de 40 de kilometri, când puteam foarte bine să merg la sprint, și să pedalez 20. Dar dacă n-am putut, n-am putut. Traseul a fost absolut splendid. Să mă mai vindece un pic de rana eșecului. Doar că yin-ul și yang-ul coexistă în orice, pe lumea asta. Așa că și frumosul meu traseu, care ducea spre Cisnădioara, și-a arătat colții cu vreo doi kilometri de deal pe care i-am simțit și în picioare, și în creier. Concomitent. Bașca, uitasem tot ce-mi zisese nenea de la magazin cu vitezele, cu rampele, ce schimbi, cum schimbi. La un moment dat, pentru că epuizasem înjurăturile, am început să recit ”Luceafărul”. Întâi cu voce tare. Apoi, mi-am amintit ce ne spune unul dintre instructorii de cycling la sală: ”Aaa, mai poți să vorbești? Înseamnă că nu pedalezi suficient de tare.” Așa că am trecut la varianta de recitare în gând: ”O, ești frumos cum numa-n vis un demon se arată, / Dară pe calea ce-ai deschis” (pauză de respirat). ”Băga-mi-aș… (vă las să deduceți ce spuneam)”. (pauză de respirat) ”n-oi merge niciodată”. ”Mă dor de crudul tău amor” (Pauză) ”Care-o mai face sport mă-sa-i și anume” (pauză) ”a pieptului meu coarde” (etc.). Am ținut-o așa kilometri întregi. Înjuram și recitam. Și iar înjuram, și iar recitam. Mă mai tulburau niște colegi grăbiți care zburau pe șosea, și trebuia să iau strofele de la capăt. La tura a doua, am continuat cu ”Moartea căprioarei”. După ce cântasem cu mare aplomb, în prealabil, ”Azi în mintea mea e doar vreme rea… și iar plouă…”. A fost frumos. M-am gândit cu bucurie că în trei săptămâni de azi înainte trebuie să pedalez 85 de kilometri la Tour de France. Că 42 mi se aplecau.

Am terminat cu bicicleta. Mă dau jos de pe ea, constat că mă deplasez greu. Eram degerată și răs-degerată. Și udă ca după două probe de înot făcute cap coadă. Las bicicleta, beau niște electroliți, să-mi crească armonia și plec la alergare. Acuma, 10 kilometri nu-s mulți. Oricum i-ai măsura sau oricât de dramatic aș vrea să pară. Doar că, după 40 de pedalat și tentativa eșuată de înot, nu era tocmai ușor. Recunosc, m-a ajutat enorm peisajul absolut splendid din muzeul ”Astra”. Doar că, la fel ca la bicicletă, pentru echilibrul energetic al Terrei, traseul era plin de suișuri și coborâșuri destul de consistente. Când m-am apropiat de finish și mi-au spus voluntarii că mai sunt 200 de metri, am zis că mănânc asfaltul.

Știu că mi-ați ținut pumnii și că ați avut încredere că o să termin tot triatlonul. N-am reușit și-mi pare rău. Însă viața e o sinusoidă. Și trebuie să cazi înainte de a te ridica. Ca să aibă un sens ridicarea. Și un scop. Mi-am tot spus azi, căci am avut niște ore bune de stat cu mine însămi, că nu mai vreau să mai aud de sport. Apoi reveneam și mă gândeam cât timp mai e până mă întorc la sală.

Au fost niște săptămâni pline, în care am lăsat aproape tot pentru această competiție. M-am antrenat cum am putut eu mai bine. Mult, în general. Cu cap, poate nu atât de mult. Însă m-am zbătut, am renunțat la lucruri care mi-erau dragi și la întâlniri care mi-erau dragi pentru acest triatlon. Am muncit mult, am plâns uneori, m-am panicat alteori. Dar am tras de mine permanent. Fără milă. Am vrut să renunț în fiecare zi. De trei ori pe zi. Și vineri, când am plecat cu atâtea bagaje după mine. Și azi, după înot. Dar n-am putut. E ceva straniu la sporturile de anduranță. Deși nu e nici mama lângă tine, nici tata, nici oamenii pe care îi iubești, nici cei pe care îi urăști, nici profesorii, nici antrenorii, nici prietenii mai mult sau mai puțin apropiați, deși ești atât de singur într-o rotiță care se tot învârte, ești atât de plin, de fapt, de toți acești oameni care sunt bucățele din tine.

Mulțumesc, Unstoppable Sport Club și, mai cu seamă ție, Alex, pentru toate antrenamentele! Și mulțumesc că nu m-ai descurajat! Îmi pare rău că n-am reușit să te fac mândru de mine! Dar poate că va exista o dată viitoare mai bună și mai de succes!

Mulțumesc, Keep On Moving, pentru toate antrenamentele de vineri seară! Ați fost resursa mea principală pentru proba de alergare de azi. Și mulțumesc că m-ați învățat că alergarea solitară nu e singura opțiune de alergare pe lumea asta. Ba din contră.

Mulțumesc, World Class Romania, pentru cadrul logistic care mi-a permis să mă antrenez pentru toate cele trei discipline. Dar, mai cu seamă și înainte de orice altceva, mulțumesc pentru întâlnirile multe și minunate pe care le-am avut acolo. Am un depozit consistent de iubire pentru mulții mei instructori și colegi de suferință. Și nu e puțin lucru. Mulțumesc, dragilor mei dragi! M-ați mobilizat de la distanță, cu sfaturile voastre multe și generoase!

Mulțumesc, Clubul Sportiv Comunitar Sibiu, pentru că ați organizat Sibiu Triathlon Challenge 2023 și pentru că m-ați lăsat să termin cursa! Promit să revin cândva.

Mulțumesc tuturor oamenilor (foarte mulți, unii necunoscuți chiar) care mi-au dat atâtea și atâtea sfaturi și au avut răbadare să-mi povestească un milion de lucruri despre ce înseamnă un triatlon. A fost minunat să iau contact cu această comunitate a triatloniștilor, din care sper că voi face și eu parte cândva.

Mulțumesc vouă, celor care aveți atâta răbdare să citiți poveștile mele de viață. Mi-e tare de preț lucrul ăsta!

Mulțumesc mămicii mele, care cred că s-a mutat la biserică de vreo săptămână încoace. Și tăticuțului, care are eronata senzație că aș fi un om matur și responsabil.