Tokio. Amintiri despre sport

Lumea asta mare, atât de măruntă când o privim convențional, din fața calculatorului, cu indiferența utilizatorului care are acces la orice, oricând, oricum, ne oglindește zilele acestea o realitate pe care adesea o ignorăm. Nu doar pentru că suntem superficiali, de multe ori, în demersurile noastre cotidiene, ci și pentru că ceea ce nu ne este proxim nu respiră, de fapt, îndeajuns de insistent, încât cadența respirației să ne pară un zgomot demn de a fi auzit. Olimpiada de la Tokio, dincolo de superba tradiție pe care o continuă, ne reamintește faptul că suntem parte a unui univers. Ne reamintește că există țări pe această planetă al căror nume ne este străin. Ne reamintește că pielea e un înveliș la fel de prețios, indiferent de culoarea ei. Ne reamintește că limba este un liant al emoțiilor, indiferent de sonoritatea ei. Ne reamintește că ochii exprimă o aceeași succesiune de sentimente, indiferent de rotunjimile lor. Ne reamintește că granițele sunt doar o convenție politică, indiferent de rigiditatea lor. Ne reamintește că proximitatea, într-un mileniu al potențialităților, nu este o condiție a recunoașterii. Ci o posibilitate a cunoașterii amănunțite.

Nu toată lumea are șansa de a face parte dintr-o țară recunoscută de o întreagă planetă. Nu toată lumea are șansa de a se antrena într-un mediu propice. Nu toată lumea are șansa de a-și asculta imnul propriei țări cu conștiința libertății. Planeta e un mix de șanse și de neșanse, irosite ori exploatate la maximum. Iar Olimpiada ne dă o lecție prețioasă în acest sens.

Sportul nu este despre rasă, despre religie, despre orientare sexuală, despre ideologie. Sportul este o lecție de umanitate asumată, măcar o dată la patru ani, de un întreg univers pe care prea puțin îl conștientizăm, în dimensiunile sale reale.