Întoarcerea lui Murphy

Sâmbătă seara. Stare de letargie profundă. Zero chef de mișcare (li se întâmplă și sportivilor de performanță ). Și fix când e lenea mai mare, ți se năzare că vrei să mănânci niște porcării deținătoare de multe calorii. Acuma, sufletul tău de sportiv știe că există un rug în viața de dincolo pentru consumatorii compulsivi de dulciuri. Dar creierul de muritor de rând nu e foarte interesat de aceste aspecte sacre. Așa că te decizi să acționezi.

Doar că, letargic fiind, constați că n-are sens să produci prea multă energie îmbrăcându-te cu te miri ce haine. Sau măcar să te pieptăni un pic. Că, vorba ceea, nu-s mai mult de trei minute până la un Mega Image, indiferent în ce direcție ai lua-o. Așa că ieși din casă ca ultimul terchea-berchea, nepăsător față de univers.

Și fix când ți se pare că parcă ai avea o bluză de pijama pe tine, te întâlnești cu o colegă de școală generală, pe care nu o mai văzusei de multă vreme.

– Aaa, ce mai faci? Nu te-am mai văzut de o veșnicie. (mă scanează un pic) Arăți bine.

– (mda, pijamaua îmi dă un plus la look) Ce să fac? Nimic deosebit… Iau fiecare zi pe rând.

Am continuat dialogul vreo 5 minute, plină de entuziasmul de a staționa în pijamale în plină stradă (mă rog, trotuar).

Continui itinerariul, cumpăr niște cantități îndestulătoare de ciocolată (a se citi fructe) și mă îndrept ușurel către domiciliu. Nu merg mult și dau de un fost elev (am avut și elevi, cândva).

– Ce faceți, doamna?

– (nu mai pot de bine, ce să fac)…

Am întreținut și acest dialog. Dezarmată total.

P.S. Aveam și papuci în picioare. Perechea ”aia”, cu care duci gunoiul.