Timpul vieții ni-i scurt…

Cu câteva luni în urmă, eram pe marginea unei prăpăstii. Atât de aproape, încât simțeam că alunec doar respirând. Nu aveam nevoie de pași. Grăunțele fine de nisip mișcător, pe care mergeam, se coagulau din însăși existența lor. Oamenii apropiați m-au îndemnat să caut ajutor în altă parte. În speranța că poate voi găsi acel fir norocos de bambus de care să mă agăț. Căci da, e și despre noroc uneori. Așa că mi s-a recomandat în multe și repetate rânduri să caut un terapeut. Un psiholog care să mă ridice cumva. Nu știam exact cum m-ar putea ajuta un străin să ies dintr-un neant care mi-era atât de aproape și atât de la îndemână. Evident, am refuzat. Pentru că mi se părea inutil. Pentru că voiam să dispar, nu să rămân. Pentru că n-aveam încredere decât în certitudinile mele absolute, cu privire la propria-mi viață. Pentru că mai încercasem și nu mi se părea deloc entuziasmant. Pentru că mă auto-asociam cu un tip de nebunie, ori adicție, ori surescitare, dar nu era chiar nebunia aia despre care eu credeam că ar necesita tratament. Pentru că nu voiam să povestesc nimănui despre mine. Nimic. Pe cine ar interesa doar? Aveam un milion de motive, unele raționale, altele puerile. Într-un final, am riscat. Aveam de ales hăul sau psihologul. Parcă terapia era o variantă mai puțin dureroasă. Sau măcar cu mai puține coaste rupte.

De ce scriu toate astea? Pentru că cineva m-a întrebat recent despre mersul la psiholog. Și pentru că, răspunzând la întrebări, mi-am dat seama cât de mare e frica multora dintre noi de a recunoaște unele probleme care au devenit esențiale pentru existența noastră cotidiană. Fie că le verbalizăm sau nu. Probabil că mulți trecem prin acest proces dubitativ, imposibil de înțeles din exterior, dar și mai imposibil de rumegat din interior. Un proces prin care încercăm să găsim mereu modalități de izolare în propriile turnuri, în care funcționăm foarte bine, în aparență. Coabitând cu anchilozele noastre comportamentale și emoționale, de care nici nu suntem conștienți întotdeauna.

Procesul terapeutic e un experiment. Unic, din toate punctele de vedere. O încercare de a-ți putea deveni ție însuți cel mai bun tovarăș de drum. Fie că e vorba de o scurtă plimbare de seară, sau de escaladarea unui pisc anevoios. O întâlnire irepetabilă, în care reproduci toate tiparele comportamentale de care ești capabil, fără ca măcar să realizezi asta. Fiind însă ”conținut” într-un cocon protectiv, sigur. Fără a fi judecat. Fără a fi condamnat. Fără a fi pus la zidul penitențelor. Fără a fi arătat cu degetul.

Procesul terapeutic e greu. Pentru că pășești pe propriile lacrimi atunci când te aștepți mai puțin. Lacrimi pe care poți aluneca. Și pe care chiar aluneci, de cele mai multe ori. Dar fără teama de a fi luat în râs. Fără frica de a fi ridiculizat. Unicul risc este acela de a-ți altera propriile precarități, din cauza cărora nu poți funcționa, de fapt, în viața de zi cu zi.

Procesul terapeutic e anevoios. E rigid. E inconsecvent. E plin de hopuri. E cu limite. Și cu reguli. Cu vorbe mari, dar și cu banale evidențe. Cu imposibilități. Dar și cu opțiuni multiple. Cu căderi recurente. Cu travaliu. Cu dezamăgiri. Cu înfruntări. Cu regrete. Cu dor. Cu drag. Cu tot ceea e omenesc în noi.

Toate cele de mai sus nu sunt cuvinte alăturate într-o logică vioaie, care să rimeze estetic în vreun fel. Ci experiența mea din ultimele trei luni și jumătate. O împărtășesc, pentru că mă bucur că am ales acest drum. Care nu e deloc cel mai neted din toate cele pe care am pășit în această viață. Dar e un drum sănătos. Pe care îl recomand cu toată credința.

Dragi companioni virtuali, când simțiți că vă prăbușiți, din orice fel de cauze, mergeți la psiholog, dacă aveți această opțiune. Fără frică și fără rușine. Riscați. Testați. Dacă nu găsiți un terapeut cu care rezonați, căutați în altă parte. Eu am apelat la Google, fără recomandări de niciun fel, și am prins firul de bambus. Dintr-o fericită întâmplare. Am găsit-o pe zâna cea bună, când o căutam mai puțin. Aveți încredere în neurotransmițătorii proprii, vă vor ”notifica” dacă ați ajuns unde trebuie. Go for it!