Recurență factuală

Îl citesc pe Sebastian. Acest fatal poet al sufletelor pierdute în prea-plinul istoriei.

„Eram fericit acum trei zile. Sunt deprimat azi. Ce s-a întâmplat? Nu s-a întâmplat nimic. A căzut undeva o proptea interioară. S-a deschis undeva o amintire prost închisă.”

De ce acest popas? De ce la el? Povestea lui, întâlnirea lui cu Nae Ionescu îmi amintește de povestea mea. De propriile proptele căzute. De propriile recurențe rememorate, pe care le pot păcăli pe timp de zi, dar care atât de tare mă apasă noaptea. Ziua mă absolvă, noaptea mă condamnă. Ca un veșnic carusel al amintirilor ce se recompun, zi după zi. Înveșmântate în alte conținuturi, decât cele în care au prins frântura de oxigen, ce le-a dat viață.

Lumea asta e prost croită. Nu știu unde am auzit asta. Poate că e o certitudine atemporală. Ca atâtea altele pe care, în naivitatea noastră, le credem potrivite exclusiv epocii căreia îi suntem contemporani. Esența lumii a fost însă mereu aceeași. Nu suntem cu nimic speciali.