34. Aproape.

34. Aproape. Cele trei forme divine, din tradiția creștină. Sau cele trei entități care ne compun: mintea, creierul și trupul. Laolaltă cu cele patru elemente primordiale. Contabilități, în fapt. Ori, mai degrabă, verdicte ce țin de ceea ce se cheamă numerologie. După dubla oglindire a unei cifre prin natura sa magice, urmează o consecuție a cărei sumă generează o altfel de magie. Șaptele care întrupează nu doar numărul zilelor în care a fost creată lumea ori cel al piticilor însuflețiți de Frații Grimm, ci și minunile Lumii Antice, culorile curcubeului, numărul celor mai mari dintre virtuți, dar și al celor mai aprige păcate, notele de pe orice portativ sau chiar actele închipuite de rolurile jucate de fiecare om în parte, în această existență, dacă e să ne luăm după ceea ce ne învață Shakespeare. E un lung șir de semnificații al ”numărului lui Dumnezeu”.
Mă uit cu nerăbdare către ceea ce va fi, însă măsurătorile corecte se fac întotdeauna cu ceea ce a fost. Acum un an, exact pe vremea asta, analizam cu uimire numărul infinit de lucruri pe care le făcusem, ca să mă reașez pe tabla de șah a propriei vieți, în poziția corectă. Și mi-am spus, în sinea mea, că nu voi putea face mai multe decât am făcut deja. Pentru că, în închipuirea mea, nefericirea pe care o experimentam, la acel moment, nu putea să fie augmentată sau surclasată de nimic. Iar lista lungă de căutări nu mai cuprindea spații libere, pentru a fi umplute de altceva decât de un viitor luminos. Sau măcar de unul nu foarte întunecat.
33 nu e o vârstă oarecare. Nu are cum să fie așa. Și nu a fost așa. Deși n-am trăit banal niciodată, anul acesta am ridicat cotele experiențelor personale la un fel de paroxism demn de o piesă de teatru bine scrisă. Însă ceea ce sună bine pe hârtie, lasă urme adânci într-o existență ale cărei limite par să nu poată fi trasate cu niciun fel de instrument inventat de umanitate.
În cel de-al 33-lea al vieții mele, am descoperit viața. În părți pe care nu le cunoșteam. Și nici nu mi le închipuiam.
Am mers pe cărări pe care le credeam închise. Am pășit în beznă grăbit, cu teama de a nu cădea în vreo groapă, dar și cu nerăbdarea de a cunoaște un drum nou.
Am alergat mult. De mine. Către mine. Dar cel mai mult, am alergat cu dorința de a mă îndepărta de cei din jur. De teama de a nu fi respinsă, judecată, blamată. Am alergat de propria-mi vulnerabilitate, îngropându-mă în mii de gânduri, nedându-mi seama însă că prohodul pe care ți-l cânți ție însuți e mai dureros decât orice glas, pentru că în urma lui rămâne doar ecoul propriei singurătăți.
Am mers cât un întreg tur de continent. Am mers și am tot mers, până când nu mi-am mai simțit tălpile picioarelor. Și apoi am mai mers un pic. Până la epuizare. Am mers neștiut, pe drumuri știute. Și știut, pe drumuri neștiute. Căutând nimicul și căutând totul.
Am înotat ca niciodată. În ape multe. Tulburi, de cele mai multe ori. Limpezimea a fost rară. Și adeseori neclară, în claritatea ei.
Am făcut atât de mult sport, încât probabil că mi-am dat peste cap recordul personal de endorfină pe care creierul o poate încapsula.
Am citit compulsiv. Am căutat explicații compulsiv. Am practicat oratoria, cât pentru trei vieți. Mi-am tăvălit propriul creier în toată psihologia lumii, în neurologie, astrologie, stoicism, taoism, budism, numerologie, meditații, respirație, terapii alternative, teorii cuantice și orice altceva mai poate fi închiput de mintea umană, la acest moment. M-am îmbibat de cunoaștere până la pragul imploziei.
Am scris. Mult. Într-o altfel de retorică decât cea vorbită.
Am plâns. Nestăvilit. Nestăpânit. Aproape fără niciun fel de pauză. Am plâns cât pentru trei vieți pline. Pe stradă. La teatru. La școală. La yoga. În timpul meditației. În mașină. În parc. În cea mai adâncă dintre singurătăți. Și în văzul unei lumi întregi.
Mi-am făcut primul tatuaj. Un fluture. La fel de simbolic precum întregul an pe care l-am trăit. Un fluture ce echivalează cu renașterea și cu schimbarea. Un simbol care, pentru vechii greci, semnifica sufletul, această imaterială entitate pe care o invocăm cu toții, când durerea devine insuportabilă.
Am realizat, privind îndelung cerul, că luna cea suficient de ambiguă încât să-și schimbe înfățișarea în fiecare seară, își cerne corespondența într-un soare etern rotund, stabil în propria-i intensitate.
Am făcut un lung traseu de vizite terapeutice. De la psihologi, la terapii alternative. Cinci psiholoage. Și două terapeute specializate pe diverse metode energetice. Toate într-un an. N-am ratat niciun fel de modalitate de vindecare. Le-am încercat pe toate cu asupra de măsură. Și am învățat un nou alfabet, ce mi-a devenit un fel de limbă maternă învățată la maturitate.
Am vrut să-mi pun capăt zilelor. Cu adevărat. Nu pentru o primă dată. Ci pentru o ultimă dată. Nu mai departe de acum o lună. Pregătindu-mi un ”cocktail” pe care l-am ținut aproape timp de zece zile. Trăind fiecare zi ca pe o luptă pentru propria viață. Și, concomitent, ca pe o renunțare la o viață pe care n-am pretins-o, ca să fiu obligată s-o trăiesc. Însă una dintre terapeute mi-a spus ceva ce m-a pus pe gânduri. Anume că suicidul e o chestiune ce poate fi întreprinsă oricând. Dar e mai interesant să experimentezi fiecare nouă zi, cu tot misterul ei aferent, decât să faci ceva ce ți-e atât de la îndemână, în orice moment.
Am intrat la facultate. Amuzant, pe alocuri, dat fiind că e a patra. Karmic, pentru că e primul drum pe care am vrut să apuc, de fapt, atunci când încă nu apucasem să descopăr frumusețile vieții academice. Totuși, prezentul mi-a arătat că a fost nevoie să aștept 15 ani pentru ceea ce simt că-mi este destin și rost. Și am așteptat.
Am descoperit că am prieteni. Veritabili. Nu-mi închipuiam ce înseamnă asta cu adevărat. Înseamnă a fi. Nimic mai mult. Nimic mai greu. Jumătate din retorica hamletiană își are răspunsul în această convenție ce se cheamă prietenie. A fi. A exista, într-o permanență care nu copleșește. Într-o conștiință care limpezește. Într-un cocon de înțelegere care funcționează drept pansament, pentru oricât de multe răni ai avea. Oricând. Oricum. Oriunde.
Am iubit. Nu știu dacă mai mult ca oricând sau mai mult ca niciodată. Iubirea nu poate gestiona clasamente, de fapt. Am iubit cu patimă, cu dăruire, cu credință. Cu deplinătatea ființei mele. Și asta mi-a făcut rău. Și asta mi-a făcut bine. A fost însă un preț echitabil pentru a afla despre mine ceva ce nu știam: că iubirea e credința mea cea mai de preț. A meritat.
–
Acest lung șir de confesiuni are un scop precis: acela de a arăta că vulnerabilitatea e printre cele mai sănătoase stări în care ne putem poziționa. Că a spune când ți-e greu, de ce ți-e greu, în ce fel ți-e greu e un proces curativ. Și nu doar atât. A fi vulnerabil echivalează cu a fi puternic. Nimeni pe lumea asta nu e doar ce pare a fi să fie. Imaginile pe care le redăm, despre noi înșine, sunt doar niște vagi premise, de la care ne-am dori să pornim. Dar eșuăm, de multe ori, pentru că realitățile noastre concrete sunt cu totul altele. Poveștile noastre de viață sunt mai spectaculoase decât orice plăsmuire sau orice proiecție, despre noi înșine, pe care ne-am putea-o închipui. Nu e de folos nimănui să ascundem adevăruri pline de sevă și de învățăminte, în favoarea unor neadevăruri frumos ambalate.
N-am aflat sensul vieții, în toate căutările mele. Deși m-am străduit necontenit. Însă m-am tot rătăcit. Pe drumul dintre destinul dat de divinitate, ca un legământ ante-semnat, și inevitabila legiferare oferită de atracția universală a unei depline libertăți. Între stoicii ce pun preț pe disciplină și hedonismul invocat de contemporaneitate, într-un exces de grijă de sine. Între zbaterile continue pentru echilibre chimice și doctrinele taoiste, focusate pe echilibre karmice.
M-am rătăcit căutând. Și m-am eliberat rătăcind. Viața e ceea ce e. O creație de dincolo de noi. Dar și o creație a noastră. Un algoritm cu reguli. Dar și o paletă de culori puse laolaltă alandala. Un dat. Și un construct.
Amor fati.
P.S. Mulțumesc anticipat pentru gândurile cele bune! Vi le întorc înmiit!