33

33. O dublă cifră magică. Vârsta la care Iisus a murit. Vârsta la care Eminescu a înnebunit. Istorie trecută în uitare, de fapt. Pare că nimic bun nu se ascunde în misterul unei monade ce se oglindește în ea însăși.

Am anticipat cu mult amar acest nou prag. În niște ultime luni sufocante. Angoasante. Imposibile.

Am experimentat. Cât pentru trei vieți. Și am căutat să-mi salvez, cumva, sufletul. La psiholog. La astrolog, La preot. La rabin. La Yoga. La Reiki. La arte marțiale. La călărie. La înot. Un fel de ”Bucket list”, restaurat într-un context deloc agreabil.

Am mers. Toți pașii acestei lumi, nepășiți nici măcar cu gândul, într-o existență precedentă acesteia noi, atât de necunoscute.

Am mers zi după zi. Fără pretenția unui liman.

Am alergat. Spre niciunde. Am pedalat. Spre nicăieri.

Am căutat liniștea. Și, mai presus de toate, singurătatea. Am privit cerul. Cu atenție. Am admirat luna, înfiripându-se în forme noi. Seară de seară.

Am ascultat oameni înțelepți, spunând lucruri înțelepte.

Am întâlnit oameni răsăriți de niciunde, sădiți probabil de un infailibil destin.

Am căutat să-mi îngrop idealismul crud, frust, proiectat pe atâția oameni, plăsmuiri ale credinței mele idolatre.

Am citit haotic. Libertin.

Am ascultat deznodăminte fataliste. Despre trenuri, despre gări, despre opriri neașteptate și drumuri încheiate. Nu de noi, ci de însăși Mai-Marele Destin. Deznodăminte repetate insistent de puținele voci pe care mi le-am permis în preajmă.

Am scris. Poezii. Texte revanșarde. Texte abstracte. Scrisori de adio. Adresate tuturor și nimănui. Le-am scris și le-am citit. Și le-am tot recitit, de pe retina propriilor ochi rătăciți. Sunau a gol.

Am plâns. Ore. Zile. Săptămâni. Luni. Mai mult decât oricând altcândva. Am strâns amarul în pumni. Și iar am plâns.

Am încercat să uit. Și m-am străduit să-mi amintesc.

Am încercat să iert. Și să fiu iertată. Să îngrop furii. Și să dezgrop sentimente imaginate.

Am încercat să râd. Și n-am obținut decât grimase prost trasate.

Am renunțat. Am lăsat în urmă credințe vechi.

Am tăcut.

Am judecat.

Am înfruntat oameni. Și am fost păcălită de oameni.

Am ignorat oameni. Și am fost ignorată de oameni.

Am închis uși. Multe.

M-am reîntors la pianul cel drag.

M-am rugat.

M-am luptat cu un teribil și infinit dor.

M-am împrăștiat în eter.

Și m-am întors, în cele din urmă, la mine însămi. Nepregătită pentru o vârstă nouă. Una predestinată, pare-se, încă înainte de a-și construi propriul drum. M-am întors îndeajuns de risipită, cât să fiu nevoită să mă adun în fața unei noi povești. Culegând amărăciunea sădită o întreagă vară. Nu din a mea voință m-am întors. Ci dintr-o credință exterioară, de a exista dincolo de propria ființă. Precum pasărea Phoenix, renăscută nu doar din cenușă, ci și dintr-o convingere universală a unei necesități de a fi, la fel de universale.

Într-o lume egocentrică, prin însăși alcătuirea sa, logica existenței pare să fie tocmai decalibrarea actuală a ego-ului, pentru un mai bine comun și disponibil, pentru noi toți. Materializat prin gesturi mărunte, nu prin idealuri iluzorii. Acum, nu într-o proiecție viitoare, condiționată de începuturi de an, de aniversări ori de cifre rotunde, investite cu tot felul de semnificații, mai mult sau mai puțin justificate.

Timpul vieții ni-i scurt. Să încercăm să-l facem curat…