Vehemența de pe rețele

Mă bântuie de ceva vreme gândul să scriu postarea asta, însă m-a luat viața pe sus și n-am apucat să-mi pun gândurile în ordine.

Am observat în acest început de an o vehemență aproape agresivă pe rețelele de socializare. Scindată, desigur, în multiple tabere. Ca orice lucru care se respectă pe lumea asta. Pe de o parte, suntem cei focusați pe super obiective și infinite rezoluții. Pe de altă parte, cei care vrem să fim lăsați în pace, să ne ducem lipsa de chef de viață și în noul an.

Doar că și unii, și ceilalți, indiferent de tabăra în care ne-am afla, suntem pistonați permanent, mai ales pe Instagram (Facebook-ul e mai old fashioned) de un lung șir de reel-uri, care mai de care mai motivaționale, care ne fac să ne raliem unei tabere sau alteia.

Pentru că a început să mă îngrijoreze realitatea, am făcut un soi de experiment. Și am cronometrat (și notat) micile și marile idei pe care le-am asimilat, dând scroll pe Instagram timp de cinci minute.

Primul reel, o listă de reguli pentru 2023: ”Nu te milogi. Nu urmări pe nimeni. Acceptă respingerea. Cunoaște-ți valoarea.” La un scroll distanță: ”Se spune că durerea nu dispare niciodată. Așa că trebuie să-ți umpli viața cu lucruri noi. Deci durerea nu este atât de rea.” Apoi, ”dacă decizi că vei fi bogat, tot ce trebuie să faci este să începi. Cine te va opri?”.

Sfaturile continuă: ”Vremea singurătății și a izolării trece atunci când omida își capătă aripile. Amintește-ți asta data viitoare când te simți singur.” Urmează o serie de șapte promisiuni din partea lui Dumnezeu, care ar convinge orice ateu, oricât de sceptic. Apoi, vine Urania (cea cu copiii, nu cu zodiile), care ne spune cum trebuie ”să-ți păstrezi fermitatea, dar să adaugi și căldura”, când vorbești cu cei mici.

Alt scroll, alte gânduri bune, venite din partea neantului: ”Asigură-te că persoana pe care o alegi în locul tuturor te alege și ea pe tine.” Pe la minutul 4, lucrurile devin și mai profunde: ”Învață cum să faci față iernilor. Iernile vin după toamnă. Noaptea vine după zi. Dificultatea urmează oportunității. Recesiunea vine după extindere.” Și ultima, o caldă urare, probabil în loc de clasicul sorcovit: ”Sper că îți urmărești visele cu o dorință arzătoare. Sper să găsești fericire și belșug.”.

Oare ce crede creierul uman despre toată inundația asta de idei, adeseori antagonice? Sigur, ceea ce am scris mai sus e un feed obținut în urma unor conturi la care m-am abonat de bunăvoie și nesilită de nimeni. Însă, hai să fim serioși, mai e cineva pe lumea asta (cu cont pe Instagram) care nu și-a prins încă urechile în povestea asta cu dezvoltarea personală?

Nu vreau să par snoabă sau suferind de vreun fals elitism. Că nu e cazul. Și eu sunt la fel de prinsă în mrejele rețelelor de socializare ca noi toți. Și eu plâng scrollând și sperând că o să se pogoare din ceruri fix pe ecranul telefonului meu ideea aia că va fi și bine, după ce va fi fost rău. Că dacă faci lucrul x, o să se întâmple y. Doar că nu se întâmplă. Nici ce vrem noi. Nici când vrem noi. Nici cum vrem noi. Doar pentru că cineva ne umple mintea cu idei fanteziste și, adeseori, complet nerealiste. Iar toate îndemnurile astea atât de multe și atât de agresive uneori, care ne centrează pe noi înșine mai mult decât poate că ar fi cazul să o facă, ne duc în același timp istoric în care legea talionului era normă. Vorba celor de la Alternosfera: ”ochi pentru ochi până rămânem toți orbi”. Pentru că ce învățăm din poveștile astea? Că celălalt e un nemernic (oricine ar fi celălalt), că eu sunt o victimă (indiferent dacă sunt sau nu), că lumea e dreaptă sau nedreaptă (în funcție de orator), că Dumnezeu există și te veghează (dar uneori nu există și trebuie să fii puternic și să te descurci pe cont propriu), că iubirea înseamnă efort (deși iubirea ar trebui să însemne orice altceva, numai efort nu).

Un lung șir de perorații cu vagă înclinație psihologică, care n-au nimic de-a face cu știința, în esență. Ci sunt doar lungi episoade de pop-science, ușor de digerat și ușor de integrat, unele foarte departe de realitatea corectă, dar care ne duc încet și sigur către un război pe care nu-l vom mai putea controla curând. Pentru că, fie că ne place ori nu ne place, trebuie să coabităm unii cu ceilalți. În realitate. Nu între emoticoane. Creierul uman nu e adaptat încă obiceiurilor noastre de secol XXI.

S-ar putea să devenim zei și zmei (asta dacă nu cumva avem senzația că deja suntem în punctul ăla), cum ne îndeamnă tot felul de voci (cele mai multe dintre ele necunoscute), din tot felul de reel-uri, dar să rămânem foarte singuri. Puternici, de neînfrânt, izgonindu-i pe toți ceilalți din viețile noastre. Purtând după noi un ego cât un întreg univers. Pentru că suntem atât de speciali, încât nu mai e loc de nimeni împrejurul nostru. Desigur, ne vom consola cu câteva scroll-uri suplimentare, niște share-uri motivaționale pe story-uri și un lung șir de inimioare. Până când vom face cu toții implozie.

P.S. Eu am cronometrat doar cinci minute. Dar cine stă doar cinci minute pe Instagram?