Stop-cadru pe studenția târzie

Sunt anumite momente în viață când ai vrea să faci stop-cadru. Pe clipă, pe întâlnire, pe întâmplare. Pe acel dat, între tine și cei din jurul tău, pe care l-ai vrea să nu-și consume deznodământul atât de repede.
Se apropie finalul. Al primăverii întârziate. Și al studenției târzii. Prima ”întâmplare” universitară este întotdeauna despre conformism. Și despre un lung șir de preocupări și de temeri față de necunoscutul ce va să vie după absolvire.
A doua însă este despre regăsiri. Și despre vechi descoperiri ce pretind noi orizonturi. Este despre oameni. Și despre gânduri care se simt, dar care rareori se verbalizează. Despre încrederea construită din mustrări și încurajări. Despre prietenie și devotament. Despre tine, copilul ajuns adult și adultul rămas captiv copilăriei.
Se apropie vara. Și odată cu ea se apropie un sfârșit care părea departe, nu demult. Un sfârșit mai greu de ”gestionat” decât orice formă de evaluare academică. Căci dincolo de formă și de normă, rămânem noi, cei întâmplați acolo, și atunci, în cei trei ani deja trecuți.
Grăbiți ani…