nufăr

Aș vrea să înțeleg, duioasă floare,
Cum te deschizi doar ziua, în amiaza mare,
Când soarele-i pe cer rotund și plin
Și-abia îi pasă de al tău destin.

Dar la lumina lunii care știe
Să prețuiască-o floare pentru veșnicie
Tu te închizi și te prefaci că somnul
E un culcuș călduț. Și iarăși omul
Ce mâine va veni ca să te vadă
Va admira frumoasa ta pleiadă
De zâmbete născute inutil
Pentru atâția musafiri ce vin
Doar ca să plece-apoi, uitând de tot
Că-i viață-n nuferi, și că ei nu pot
Să părăsească mâlul care-i crește,
Să nască-n depărtări altă poveste.

E mândru soarele, dar ce folos,
Dacă nu poate să coboare ochii-n jos
La bietul nufăr ce se tot afundă
Ratând astfel lumina lunii cea plâpândă.