mărturie

Nu s-au născut cuvintele prin care
Să-l spun pe ”te iubesc” cu fiecare
Fărâmă ce mă poartă și mă-ncheagă
Și-apoi fără să știu mă tot dezleagă
Astfel încât s-ajungă și la tine
Același gând curat ce zace-n mine
Și nu mulțimea seacă de premise
Ciudate, strâmbe și-adeseori proscrise.

Poate că nu știu limba s-o vorbesc
Poate că-mi scapă tot ce-i omenesc
Și poate că nu-s meșteră-n cuvinte
Atâta cât să pot, prin jurăminte,
Să-ți dăruiesc nu carnea, ci visarea,
Nu corpul omenesc, ci cerul, marea,
Și tot ce nu-i materie pe pământ
Și tot ce nu încape într-un biet cuvânt.

Da, te iubesc, și nu știu să o spun
Altfel decât printr-un poem postum
Căci scurta întâlnire care-a fost
În care mi-am găsit cald adăpost
N-a fost decât prilej de mântuire
Privindu-ți ochii cu întreaga fire
Iar glasu-ți aspru, care dulce-mi sună,
Deși nu-i noapte să mai fie bună,
M-alină uneori. Dar cu ce cost
Să tot înșiri cuvinte fără rost
Și rime care nu pot să-ți vorbească
De dorul care nu le lasă să trăiască?