limbaj

Cât știe ea, tăcerea, cu vocea-i tremurând
Ce gânduri se ascund în spatele-unui gând?
Când simte ea, tăcerea, cu pasul făurit
Din dale aspre ori din pietre de granit
Că-i vremea să vorbească? Căci gândul cel flămând
O soarbe și o stinge, o-ntoarce rând pe rând
În punctul cel din urmă, și-n cel de început
în alfa și omega, viitor și trecut.

Dar ce ciudat ansamblu de fragede idei,
de gânduri multe, coapte în florile de tei,
Se țin tot scai de-această amară priveghere
Și gândul se sufocă în propria-i tăcere.