Lucruri neobișnuite

Fac adeseori lucruri neobișnuite. Ieșite din tipare. Ori din ceea ce se cheamă poate ”normalitate”. Pentru că nu cred în convenții și în norme. Nu cred în canoane relaționale și nici în granițe imaginare. Sunt complet încăpățânată în a-mi demonstra mie însămi, în fiecare moment al vieții mele, că nu există ”nu se poate” altundeva decât în narațiunile pe care ni le spunem nouă înșine, de teama eșecului. Sau a refuzului. Însă oricât de mare e teama, e infinit mai mare emoția. Am experimentat senzații pe care niciun alt fel de a fi, decât acesta – al nebuniei de a-ți urma inima -, nu mi le putea da. Și nu regret niciun sfert de secundă că am încălcat ”norme”. În numele unor credințe atât de puternice, pe care le port în mine, ca pe o mantră nerostită.

Totuși, în vraiștea existențială în care trăiesc în fiecare zi, fără excepție, a fost ceva ce am vrut mereu să fac, și nu am făcut: să mă opresc atunci când, în miez de noapte, văd un om singur, așezat pe jos, zgribulit. M-am temut mereu de consecințele inițierii unui dialog. A fost întotdeauna mai mare frica decât buna intenție. Dintr-un milion de motive mai mult sau mai puțin evidente. Aseară am repetat narativul știut. Am intrat în scară și am mers mai departe, către lift. Însă de data asta m-am oprit, întrebându-mă dacă nu e totuși momentul să mă întorc. Și m-am întors.

Mă întreb cât de des ne activăm cu adevărat simțurile. Cât de des vedem, nu doar privim. Cât de des auzim, nu doar receptăm sunete. Cât de des simțim pe deplin emoția tactilă. Aseară am avut parte de o întâlnire. Cu un om care părea că nu are nevoie de altceva decât de un partener de dialog. Am pus cele mai stupide întrebări posibile, însă am primit cele mai inteligente răspunsuri. Nu știu dacă poveștile pe care mi le-a spus erau adevărate. Era prea întuneric să-i pot vedea ochii, să înțeleg dacă apelează la imaginar sau la memorie. Părea însă că avea un răspuns demn și politicos, dinainte pregătit, pentru orice nevoie umană mi-ar fi trecut mie prin cap. Am zâmbit, în timp ce îmi curgeau lacrimile. Apoi am tăcut. Și l-am ascultat.

Mi-e viața plină de chipuri umane. Pe care, fără voie, le-am partajat în felurite cutii, după criterii care-mi sunt și mie străine uneori. Iar orice om nou pe care îl întâlnesc încape, invariabil, într-una din aceste cutii. Cel pe care l-am cunoscut aseară mi-ar fi putut fi bunic. Am făcut analogia aceasta poate și pentru că s-a sesizat, văzându-mi blugii găuriți. Am râs în sinea mea, gândindu-mă că, după povestea cu tatuajul, dacă mi-ar fi ”admirat” bunică-miu și blugii rupți în genunchi, m-ar fi dat întru adopție nepoțească.

S-a ridicat să plece, într-un final. N-a reușit să meargă mai mult de zece metri. Am sunat la ambulanță, pentru că eram complet depășită de situație. Mi-a fost teamă că se va supăra, pentru că era refractar la orice însemna ajutor. Părea că vrea să se descurce singur.

Aceasta nu e o poveste despre bunătate sau altruism. Ci despre atenție. Despre ochii pe care ar fi bine să-i deschidem atunci când ieșim din cutiuțele noastre, în acest vast univers care ne dă bobârnace fel de fel, pentru a ne cupla la realitatea cotidiană. Nu e vina noastră că ne-am robotizat excesiv. E totuși responsabilitatea noastră să ne mai uităm în oglindă, din când în când, să vedem fibra de umanitate pe care o avem, fiecare în parte.

L-au suit în ambulanță, pe un scaun, cu bagajele pe care le avea. Mi-am făcut curaj, cu inima totuși îndoită de teama de a-l fi supărat, să-l întreb cum se simte. S-a uitat la mine și mi-a spus șoptit, cu atâta lumină în ochi: ”Mulțumesc!”.

Eu mulțumesc.