Despre poet și poezie

Mircea Ivănescu spunea despre vorbe că trebuie alese cu grijă. Pentru că lasă urme. Iar despre amintiri că, atunci când îți scapă din mâini, se pot rostogoli foarte departe.

Atunci când ieși, pentru un timp mai lung sau mai scurt, din anonimat, pentru că cineva decide, la un moment dat, să dea grai versurilor tale, punându-le între două coperți, se întâmplă un lucru ciudat. Nu mai sunt doar gândurile tale, mai vesele ori mai triste, materializate în rime mai mult sau mai puțin armonioase. Ele devin subiect și obiect pentru alte povești, pentru alți oameni. Pentru că, fiind atât de diferiți, cutiile noastre de rezonanță aud mereu altceva. Și redau mereu altceva. Iar ceea ce simte un poet, când rupe din el bucăți de realitate pe care le filtrează, desigur, prin propriile armonii sufletești, nu are niciodată un ecou identic în niciunul dintre cititorii săi.

Vorbind cu colegii care au citit în această seară câteva poeme, i-am rugat să aleagă singuri ceea le place. Ceea ce trezește în ei sentimente, tristeți, bucurii. Pentru că, deși îmi amintesc foarte limpede unde eram și ce făceam când am scris fiecare dintre poeziile din acest volum, de ce le-am scris, pentru cine ori pentru ce le-am scris, ele vor fi fost ale mele atunci. Însă de astăzi, de când au prins glas, prin vocile colegilor mei, nu mai sunt ale mele.

E un preț pe care orice poet îl plătește. Un preț al durerii. Un preț al multelor lacrimi plânse, între două versuri. Ori între două idei. Cred că nu sunt foarte mulți aceia care scriu de bucurie. Tristețea e, totuși, mult mai ofertantă, din acest punct de vedere. Dar nu mă plâng. Îmi port tristețea cu bucurie. Pentru că e eliberatoare. Și-mi port iubirile cu bucurie. Pentru că, din multele tristeți izvorâte din și mai multele iubiri atât de ciudate și de ambigue, chiar și pentru mine însămi, am scris poezii frumoase. Sau nu știu dacă acest cuvânt lipsit complet de obiectivitate are loc în almanahul cu categorisiri, când vine vorba de poezie. Sigur, orice poet își iubește poezia. Cum orice părinte își iubește pruncii. E o condiție a oricărui creator, aceea de a-și prețui propria creație. Și cred că e sănătos să fie așa. Pentru că arta, indiferent de forma în care s-ar întrupa, e atât de fragilă și de volatilă în specificitățile ei estetice. Și e dreptul oricărui ”consumator” de artă să se apropie sau să se îndepărteze de obiectul creator care este, în cazul meu, textul scris. Și, mai cu seamă, poezia.

Dacă am primit cu adevărat un dar, pe lumea asta, de la univers ori Dumnezeu, acela este darul cuvântului. Răstălmicit și așezat în tot felul de formule, care să se rostogolească din cercul meu de trăiri în alte cercuri. Ale altor oameni. Și dacă ar fi să mă gândesc cum, cât și pe cine am iubit în viața asta, o pot lesne măsura prin cuvintele scrise celor pe care i-am iubit. Mai multe ori mai puține, după intensitatea trăirii. Ori după voluptatea durerii. Căci am dăruit ceea ce am avut mai de preț – cuvântul. Și am căutat, de fiecare dată, așa cum spunea Mircea Ivănescu, să aleg și să culeg cu grijă cuvintele. Tocmai pentru că lasă urme. Cât despre amintiri, ele se vor rostogoli și răstălmici în alte glasuri, și în alte inimi, ale celor care îmi vor citi versurile.

Aș vrea să le mulțumesc, în primul rând, celor de la Centrul Cultural Mihai Eminescu. Pentru că au publicat acest volum. Și pentru că au organizat concursul în urma căruia volumul meu a fost declarat câștigător. Poate că, dacă nu s-ar fi întâmplat asta, nu aș fi avut acest curaj de a mă afla astăzi aici.

Mulțumesc, de asemenea, colegilor mei, care au ales să fie astăzi alături de mine, pe scenă, și să citească câteva poeme din volumul meu de debut: Maia Morgenstern, Dorina Păunescu, Roxana Guttman, Tomi Cristin, Viorica Predica, Alina Tomi, Marius Calugarita, Mircea Dragoman, Mircea Drimbareanu, Christina Circei și Andrei Miercure, acompaniați de doi dintre colegii din orchestra TES – Mihai Murariu și Mihai Pintenaru.

Mulțumesc tuturor celor care au fost în sală și au ”admirat” felul în care tremuram din toți rărunchii, citind acest discurs pe care l-am scris aici.

Mulțumesc domnului profesor Velculescu Victor pentru fotografii și pentru că e atât de aproape de mine la toate evenimentele importante din viața mea, din momentul în care ne-am cunoscut!

Ceea ce spun acum e în afara discursului pe care l-am scris aseară și pe care l-am citit azi (și postat acum). E ciudat să-ți auzi vocea interioară glăsuită de alte voci. Să murmuri în sinea ta versurile pe care le-ai smuls cumva din tine, dar să le auzi alfel. Cu alte armonii. Cu alte acorduri. Cu alte nuanțe. Cu adevărat, poezia e a poetului doar în secunda în care acesta o scrie. Mai departe, își poartă singură destinul, către deznodăminte neștiute nici măcar de ea.

Am să închei cu același gând cu care am încheiat și epilogul acestui volum, pentru că mi se pare important, pentru orice poet, să-și înțeleagă limitele propriei umanități: ”Nici poetul însuși nu prea știe ce bate într-o inimă de poezie.”

Plec sufletul. Cu bucurie. Și cu multă recunoștință.