A mai rămas o zi. Și-un rest.

A mai rămas o zi. Și-un rest. O ultimă zi așteptată de o întreagă planetă, ca o purificare. Un fel de mikve profund necesar. Un deznodământ împletit în fel și chip de un întreg univers. Un final căutat. Un final invocat. Un unic rost al anului acestuia aparent fără de rost.
Fiecare așteaptă altceva de la ce va să vină. Dar ceea ce sigur așteptăm cu toții este temporalitatea. Așteptăm să putem măsura, după un an fără de măsură. După un an fără unități de niciun fel.
Un an care nu a existat. Sau care a existat prea mult. Un an care a luat fără discernământ. Și a dat fără judecată.
Un an al viscerelor expuse în văzul lumii. Al sacralității permanent încercate de necredință. Al imposibilităților de a certifica ceva. Orice.
Un an al netimpului. Al nepământului. Un an oxigenat de foc și de apă. Un an mistuit și salvat de acest binom imposibil. De această uniune a două elemente fundamentale care nu pot coabita, de fapt, într-o unică spațialitate. Apa cea vindecătoare a fost un panaceu necesar. Însă doar cu rol de placebo, de multe ori. Pentru că mistuirea se întâmplase aievea.
Un an al alegerilor. Al deciziilor. Al opțiunilor. Al căilor de parcurs și al căilor de evitat. Al aventurilor netrăite. Al liniștilor neîncercate.
Un an al necunoașterii. De sine, mai mult decât de orice altceva. Ne-am confruntat cu necunoscuții care ne suntem. Cu străinii care ne suntem. Cu vulnerabilii care ne suntem. Și ne-am blocat, cu fiecare confruntare în parte. Pentru că unica certificare posibilă, a propriei ființe, a fost invalidată chiar de noi înșine. Și-atunci am devenit volatili. Și am dispărut. În netimp.
Un an care ne-a lăsat reziduuri cât pentru o eternitate. O eternitate în care, curățându-le, ne vom purifica cu adevărat.
An care ai fost, care încă ești, care încă vei mai fi o mână de ore, îți mulțumesc! Mi-ai luat și mi-ai dat fără încetare. Te-am trăit intens. Cu sufletul, cu mintea, cu tot ceea ce sunt. Nu pun astăzi punctul, pentru că știu că mai poți să mă surprinzi, în puținul oxigen pe care îl mai ai de respirat împreună cu noi. Așa cum ai făcut-o un șir lung de zile. Îți mulțumesc însă azi, pentru că mi-ai trebuit complet, ca să te înțeleg deplin. Mi-ai făcut cel mai frumos dintre daruri. O întâlnire. Cât miracol!