Ce ne vine din copilărie

Multe ne vin din copilărie. Mai toate, de fapt. Și bunele, și relele. Și reacțiile, și non-reacțiile. Și vorbele, și tăcerile. Și ce articulăm, și ce lăsăm să treacă. Și ce alegem să facem, și ce să nu facem. Sigur, pe parcurs mai adunăm frunze pe care le adăugăm în ierbarul unei vieți atât de atipice unei istorii a umanității care începe să-și piardă exact chintesența propriului nume. Însă ce vieți și ce secole au fost trăite asumându-și destinul propriei istorii? Niciunele. Mare parte din predecesorii noștri s-au simțit atemporali. Cum și noi o facem. Căci nici epoca nu ne coafează întotdeauna. Nici geografia.
Totuși, ceea ce nu înțelegem sau, mai degrabă, ceea ce uităm, este că omenirea a avut mereu un același croitor. Sigur, modele s-au succedat, cromaticile, faldurile, dungile, simplitățile, excentricitățile. Însă ne-am învârtit mereu în același cerc.
Vorbeam deunăzi cu un prieten despre câțiva filosofi. Celebri, desigur. Și despre faptul că sunt atât de actuali. Doar că genialitatea lor se adapă chiar din limitările ființei umane. Din recurența existenței. Din tiparele acestea monotone pe care le tot trăim. Din felul încă limitat de a ne conduce viețile. Spaimele noastre le-au avut și cei din Antichitate, și cei din Evul Mediu, și cei din mult lăudata eră a Iluminismului. Ca să-l parafrazez pe Terențiu, nimic din ceea ce a fost și este omenesc pe lumea asta n-a fost străin niciunei epoci.
Volumul de mai jos este probabil motivul pentru care scriu astăzi poezie. Dacă ceva mi-a fost paj bun, în anii copilăriei, a fost acest poet. Nepereche pentru mine. Nu pentru că așa a fost păstrat în memoria colectivă a acestei țări, ci pentru că versurile lui mi-au fost pavăză. Într-un timp în care nu le înțelegeam decât pe sfert. Erau codrii, plopii, stelele, atât de îndepărtatul Luceafăr, lacul cel albastru, Cătălina, sultanul, teii, Călin. Și era iubirea.
Sigur, în școala primară nu știu câte pot avea noimă din toate cele de mai sus. Au sens rimele, pentru că sună melodios. Au sens culorile, pentru că sunt închipuite armonios. Are sens iubirea, pentru că, în feluritele ei forme și formule, nu e nicicum încă. E acel Făt-Frumos pe cal alb. Și acea Ileana Cosânzeana, fără cal alb. Dar cam atât. Însă crescând, am rămas în continuare legată de el. Am aflat târziu că nu a fost doar poet. Ceea ce m-a întristat peste măsură. Era iubirea copilăriei. Eminul meu iubit. Declarat nebun, închis la ospiciu, damnat, criticat, judecat. I-am descoperit umanitatea celui al cărui chip mi-a fost atât de drag. Și limitele. Și derapajele.
Între timp au trecut ani mulți pe lângă mine. Însă l-am păstrat mereu aproape. Recitându-i versurile zi după zi. Scriind purtându-i ritmul și rimele în propriile poezii. Îndrăgostindu-mă de un om în ale cărui versuri l-am regăsit tot pe el. Dacă aș crede pe deplin în ideea de destin, aș spune că mi-e destin. Pentru că nu cred decât pe jumătate, voi spune că mi-e cântec de veghe. Literar și uman.
Irvin Yalom vorbea despre reverberații, în cartea sa ”Privind soarele în față”, ca fiind acele ”cercuri concentrice de influență care îi pot afecta pe alții de-a lungul mai multor generații”. Subliniind faptul că nu numele pe care îl avem e cel care contează. Ci ecoul pe care îl generăm unii în ceilalți. Probabil că nu vom putea măsura pe de-a-ntregul niciodată ceaa ce ne-a lăsat acest poet. Căci nu versurile sale, în sine, sunt atât de importante. Ci felul în ne-au transformat pe mulți dintre noi, în cei care suntem astăzi. Așa cum suntem. Și cum n-am fi putut fi fără el.
Te-am memorat cu conștiinciozitate și bucurie, bunule. Dar o strofă mi-a dat mari bătăi de cap: ”Cu farmecul luminii reci / gândirile străbate-mi, / revarsă liniște de veci / pe noaptea mea de patimi.” Știu că ai trăit pătimaș. Așa cum o fac și eu. Dar astăzi înțeleg ceea ce cu ani în urmă nu pricepeam. Înțeleg cum se scriu poeziile. Și ce anume trebuie să trăiești ca să le poți scrie. Și în ce fel de abisuri trebuie să te scufunzi. Și ce fel de piscuri să-ți închipui. Astăzi te înțeleg pe tine mai mult ca oricând, poetul meu adorat. Înțelegându-mă pe mine mai puțin ca niciodată.
La mulți ani, Luceafăr blând! Oriunde ai ființa, în acest univers infinit…