Marile revelații vin din micile dialoguri

– Plouă tare?
– Plouă… dar nu tare…
Marile revelații vin din micile dialoguri. Mai degrabă decât din aule împovărate de prea multă cunoaștere.
Am trăit ciudat o săptămână ciudată. Ca într-un film care e mult prea realist, pentru a fi doar o plăsmuire cinematografică. Și poate că am să scriu mai multe despre asta, când se vor așeza în mintea și în inima mea rafturile, la locurile lor. Momentan e deranj mare. Însă din deranjul ăsta, cum și din banalul dialog de mai sus, am înțeles un lucru pe cât de simplu, pe atât de serios: că nicio ploaie nu e prea multă. Ori prea puțină. Ci fix atât cât avem nevoie să fie.
Atunci când cerul e plin de nori, și știm că urmează să plouă, ne indispunem. Ne întristăm. Ne afundăm în melancolii. Ori în tot ce e bacovian pe lumea asta. Însă nicio ploaie nu are menirea de a ne răni. Ci de a ne trezi. Și a ne purifica. Și a ne pregăti, iar și iar, pentru soarele ce va veni. Căci întotdeauna vine. Uneori, chiar însoțit de un curcubeu.
Ploaia ne udă. Și udându-ne, ne curăță. Și curățându-ne, ne eliberează. Sigur, e neplăcut să fii ud ori să te umpli de noroi, ori de câte ori are universul chef. Doar că nicio purificare de pe lumea asta, indiferent de natura ei, nu funcționează cu planificări prealabile.
Am rătăcit mult în ultimele luni. Mi-am luat inima în propriile mâini și am rătăcit-o prin locurile pe unde m-au dus pașii. Rătăcind-o pe ea și rătăcindu-mă și pe mine, deopotrivă. Dar poate că tocmai rătăcirea asta atât de dureroasă m-a făcut să găsesc drumul cel bun. Ori măcar să sper că l-am găsit.
Nu prea e loc acum de răspunsuri în mintea mea, căci e prea plină de întrebări. Însă, până la urmă, ce-am mai avea de făcut în fiecare mâine, dacă le-am ști astăzi pe toate?