Est modus in rebus

Toate la timpul lor. Și alergările, și spectacolele, și cărțile, și poemele. Și iubirea, și ura. Și uitarea, și iertarea.
Cine vrea să-și așeze propria cronologie de viață într-o logică într-atât de clară, încât să poată fi înțeleasă chiar și de un copil, e cel puțin naiv. Căci în structurile noastre comportamentale e înrădăcinată o nestăpânită dorință de a fi ieri, când deja e azi, ori a fi mâine, când e abia azi. Iar dacă toate năzuințele noastre pleacă, încă înainte de a-și primi cel dintâi botez, într-o atare dorință a atemporalității, cum am putea fi logici în demersurile noastre cotidiene?
N-am mai mers de multă vreme la un spectacol de teatru. Deși uneori mi se face dor. Măcar dor de dorul unui alt timp, în care aveam în plămâni mai multă dramaturgie decât oxigen. Însă teatrul, în perioada asta, îmi atinge niște puncte vulnerabile. Drept e că nu doar teatrul. Ci orice fel de interacțiune umană și non-umană.
În seara asta mi-am făcut curaj. Și să alerg, și să merg la teatru. Ambele, după o foarte lungă pauză. Și am văzut un spectacol – Să vorbesc cu tine de Ana Maria Bamberger (producție a celor de la Teatrelli) – care mi-a apăsat niște butoane extrem de fragile.
În ultimii ani am învățat să vorbesc un anume tip de limbaj: al emoțiilor. Atât de bine am învățat, încât nu mai știu cum se tace. Am învățat să vorbesc într-o limbă pe care nu toată lumea e dispusă s-o învețe. Sau s-o audă măcar. Deși sună bine să-ți poți pune pe tavă inima, să ticăie în fața unui întreg univers. Dezgolită de limitele noastre umane, de frici, de adevăruri sau neadevăruri, de prejudecăți de tot soiul. Sună bine. Dar e un proces care te poate strivi. Dacă aduci ca martori oameni care nu sunt pregătiți pentru așa ceva. Nu toată lumea suportă să asiste la o intervenție pe cord deschis. Nici măcar din fața ecranului. Cu atât mai puțin într-o sală de operație. De aceea poate că, înainte de a pune pentru prima dată pensula pe șevalet, ar trebui să ne asigurăm că avem spectatorii potriviți. Deși (și aici se produce marea confuzie a umanității) cum știi? Și când știi? Și pentru cât timp știi că ești înconjurat de cine trebuie? Ori că toate retinele sunt îndeajuns de antrenate astfel încât să poată tolera toată cromatica pe care tu vrei s-o arăți?
Mi-a trecut astăzi prin fața ochilor o idee de-a lui Mircea Ivănescu, acest poet despre care școala timpurie nu ne-a învățat prea multe – anume că vorbele trebuie alese cu grijă, pentru că lasă urme. Aș completa acest gând cu convingerea fermă că și tăcerile lasă urme. La fel de rele. Și de grele, uneori.
Spectacolul din seara aceasta pune cele două stări de fapt – vorbirea și tăcerea – în două talgere perfect egale. Spre a înțelege, poate, că nu-i una mai fragilă decât cealaltă. Ori mai vinovată decât cealaltă.
”Dragostea nu se împarte după merit”, spune unul dintre personaje. Dar poate că dragostea nu ar trebui împărțită. Căci orice împărțire desparte ceva. Și dă naștere la altceva. Și poate că nu e despre merit măcar atâta grăunte de ființare de pe lumea asta – dragostea.
Închei o săptămână despre care nu știu dacă a fost mizerabilă sau excepțională. Îmi va răspunde timpul cândva. Însă spectacolul din seara aceasta mi-a oferit o remiză de care aveam nevoie – anume că între a vorbi prea mult și a tăcea prea mult nu-i nicio diferență, de fapt.
Mulțumesc, Antoaneta Cojocaru și Daniel Pascariu, pentru reprezentația din seara asta! M-am bucurat de revedere la fel de mult ca de spectacol! 😘