Filmele care te strivesc

Unele filme te jupoaie de epidermă. Și te lasă cu viscerele la vedere. Și nu știi dacă te doare mai tare goliciunea sau prea-plinul. În formatul actual al credințelor noastre – ale multora dintre noi, cel puțin – pare că ne intersectăm cu ce sau cu cine trebuie în anume momente, pentru a învăța anume lecții. Nu știu dacă e valabilă teoria asta ori ba. Deși cred în ea cu trei sferturi din ființa mea. Un sfert îl pun totuși pe seama întâmplării. Dar, valabilă sau nu, ea ne dă coerență și reziliență. Tuturor celor care o girăm. Căci a căuta un sens, indiferent de cavitatea umană pe care vrem să o umplem, e o teribilă corvoadă. Iar simplul fapt de a crede că totul e cu sens ne eliberează. Prin acest simplu shift mental.
Sigur, știința are explicații coerente despre interacțiunile umane – despre cine și ce activează în noi, despre dinamici relaționale, despre ce creează armonia și dizarmonia într-un cuplu, despre ce e deficitar în relația părinte-copil, despre felul în care unii oamenii ne atrag ca un magnet, în vreme ce pe alții îi respingem fără tăgadă. Iar explicațiile acestea n-au nimic de-a face nici cu misticismul, nici cu horoscopul, nici cu cristalele magice, nici cu felul în care se învârt planetele, nici cu manifestările de tot felul, pentru care tot mai mulți își ”vând” astăzi rațiunea, fără să stea pe gânduri.
Știința e concretă. Și rigidă. Și lipsită de metafore. Și infinit mai greu de tolerat. Pentru că nu ne exonerează de responsabilitate. Căci nu mai putem da vina pe destin, pe dumnezei ori pe nenoroc. Când totul este rezultatul a ceva sau altceva din ceea ce am experimentat deja. Știința nu ne acuză, ci ne oferă putere. Însă nu e o putere obținută întorcându-ne de pe o parte pe alta, atunci când sună ceasul dimineața. Ci e una a efortului conștient, a non-negării propriilor erori, a acceptării imperfecțiunii ca făcând parte din ființa umană.
Indiferent de ”tabăra” pe care o alegem (deși poate că însăși nevoia alegerii e deficitară, în sine) – fie pe cea abstractă, fie pe cea concretă – avem nevoie de acest adăpost. Și de apartenența la un crez. Unul al comunității din care facem parte. Și unul individual. Ar fi dezirabil să existe, dacă nu o suprapunere, măcar o convergență între cele două. Pentru a evita alte forme de conflicte interioare.
Seven Pounds e un film care te strivește. Încet. Până când rămân din tine doar ruinele a ceea ce ai fost. E atâta concretețe în el, care te roade până la sânge. Și atâta abstracțiune care te sfidează și te măsoară, concomitent. L-am văzut întâmplător. Sau nu. Și îl recomand. La fel de întâmpălător. Sau nu.
Noica spunea că lipsa de sens a vieții e o bucurie, în esență. Pentru că, neexistând unul a priori, îl putem formula noi, după bunul plac. Poate că e așa. Poate că nu. Dar avem nevoie de unul, indiferent pe ce cale l-am obține.
Am rămas ștanțată cu o idee simplă, văzând acest film: între faptă și vorbă nu e o diferență de retorică, ci una de sens. În raport cu tot ceea ce ne compune.