Necuvintele lui Nichita

Nichita a plecat demult. Însă timpul nu-i un pasager anonim, uitat într-un tren întâmplător. Timpul lasă urme. În viață și în poezie, deopotrivă. Dintr-un om poți ucide mai mult decât cuvintele știute de el, bunule Nichita. Poți ucide necuvintele. Neîntâmplatele. Netrăitele. Le poți ucide antum, înainte de a se înfiripa din miez de oxigen nerespirat încă. Iar dintr-o piatră poți ucide tăcerile, absențele, freamătele, nocturnele. Iar din cais – primăverile, florile, întâmplările. Din toate poți ucide câte ceva. Ceva mai mult decât ce pare a fi să fie de ucis.
Am văzut filmul Close 2022. Mai mult printr-o perdea de lacrimi. Vi-l recomand să-l vedeți. În tihnă, dacă e posibil. Știu că reflexul e acela de a vedea trailerul. Însă povestea prezentată într-un minut și jumătate e înșelătoare. Nu e despre ceea ce pare a fi. Nu vreau să vorbesc despre subiect, pentru că descifrarea o face fiecare în parte. În funcție de propriile experiențe de viață.
Îmi amintesc însă un lucru care m-a pus pe gânduri, plecând din sala de cinema. Nu despre film. Ci despre noi, cei de azi. Anume că atunci când nu vor mai exista pietre cu care să aruncăm unii în alții, vinovați de nevinovăție fiind, sau nevinovați de prea multă vinovăție, în momentul acela vom căuta lemne, bețe sau topoare. Și vom arunca și cu acestea unii în ceilalți. Iar când nu vor mai fi lemne, ne vom folosi de vorbe de ocară. Și le vom azvârli fără regrete. Când se vor fi epuizat și acestea, vom rămâne cu privirile. Niciodată datori. Ponegrind cu ochii, căci altceva nu ne va mai fi rămas.
E impregnat în noi discursul Vechiului Testament. Și legea talionului, interpretată de fiecare după bunul plac. E mai puțin important ce e scris în cele patru evanghelii, despre vinovății, păcate și falși judecători. Și asta nu ține de credință. Ori de religie. Ci de un arhetip din care pare că nu putem ieși.
Vedeți acest film, care sparge piedestaluri multe. Desigur, veți călca pe bucăți de sticlă după aceea. Și vă veți răni. Și vă va durea. Dar nu va dura o eternitate. Căci mereu vor fi alte și alte cioburi care vor veni de pe te miri unde, pe cărarea noastră. Cioburi menite să ne doară, atunci când călcăm pe ele. Și să ne trezească.
Replica Ninei Zarecinaia, din ”Pescărușul” – ”principalul […] e puterea noastră de a îndura” – are totuși filonul ei de adevăr. Până la urmă, viața e un cumul de cicatrici. Care se tot adună, până când nu mai e loc. Nici pe corp, nici pe suflet. Nu putem ieși la fel cum am intrat – nici inocenți, nici puri, nici naivi, nici integri pe de-a-ntregul. Niciunul dintre noi. Căci acestea sunt regulile nescrise ale vieții – să fim călăi și victime, unii pentru ceilalți. Dar o putem face înțelegând rostul succesiunii celor trăite. Și al călătoriei ăsteia fără destinație finală, ci doar cu un șir infinit de escale.