Coada și generațiile

Am stat astăzi la o coadă (irelevant motivul, cultural e același tip de coadă, indiferent de mediu) în care o doamnă mai în vârstă se adresa concomitent și eterului, și unor tineri de 20 și un pic de ani

– Dacă aș putea să mai fiu tânără, n-aș mai vrea, în vremurile astea.

Și unul dintre tineri răspunde (ei și eterului)

– Mulțumim, e foarte încurajator.

Mai mereu am avut nopți albe înainte de prima zi de școală. Și când eram copil, și când m-am făcut mare. Pentru că acea următoare zi, devenită cea dintâi dintr-un lung șir de alte zile, era pentru mine poarta către un soi de fericire pe care n-am experimentat-o niciunde altundeva. N-aș putea sau nu aș vrea să explic prea în detaliu ce simțeam atunci ori ce simt acum, atunci când sunt în perimetrul oricărei forme de școlaritate. Deși înțeleg substraturile psihologice, mi-am propus să las în mine și insule nealterate de prea multa cunoaștere care rupe înțelesurile fragile ale sufletului.

Citesc zilele astea romanul lui Yalom – ”Plânsul lui Nietzsche”, în care ne este prezentat un dialog imaginar între Nietzsche și doctorul Josef Breuer, un celebru medic austriac al epocii sale, prieten cu și mai celebrul Sigmund Freud (și în viața reală, nu doar în spațiul beletristic). Iar doctorul, într-un demers ”terapeutic”, i se plânge lui Nietzsche că a fost mereu numit ”tânărul infinitei promisiuni” și că această titulatură, împreună cu idealurile pe care și le închipuia ca fiind foarte personale, dar care erau, de fapt, un rezultat al culturii din care făcea parte, i-au marcat un traiect pe care poate că nu și l-a dorit, în deplinătatea autenticității propriei conștiințe. Însă Nietzsche nu e în acord cu această infailibilitate a unei condiționări prealabile, afirmând că spiritul unui om este, în esență, construit din opțiunile sale.

Scriu toate astea astăzi pentru că, la fiecare început de an școlar sau universitar, îmi amintesc că școala a fost întotdeauna unica mea opțiune reală. Cea impusă, până la un punct. Cea aleasă, de la un punct încolo. Iar ”infinita promisiune” a unei deveniri, de care am fost și eu condiționată (ca noi toți, de altfel), s-a transformat în certitudinea faptului că, dacă există un petec de pământ pe lumea asta unde ai dreptul să visezi, să speri, să crești întru devenire, acela e școala. Și dacă există vreo meserie care să-și poarte seva ani de-a rândul, purtând greutatea devenirii, aceea e meseria de profesor.

Se vorbește mult zilele acestea despre dorințele și visurile copiilor. Un mult care îneacă realitatea factuală în prea multele valuri născute deodată. Ca orice mesaj transmis excesiv. Însă copiii și tinerii au dreptul să audă că, și în vremurile astea, e la fel de bine să fii. La fel ca în alte vremuri. Că nu vremurile, în sine, dictează mersul lucrurilor. Ci felul în care alegem să lăsăm istoria să ne scrie poveștile și realitățile, ori speranțele și deznădejdile. Că promisiunile rostite de imaginarul neîmplinirilor părintești nu sunt promisiuni personale. Ci poveri de care, uneori, nu reușim să ne achităm o întreagă viață. Că da-urile și nu-urile primite din partea profesorilor, împovărați și ei de realități uneori limitative, nu sunt nici verdicte, nici promisiuni. Ci potențialități pe care le pot cultiva sau de care se pot lepăda.

E greu să oferi ceva, când nu ai primit acel ceva. E greu să oferi speranță unui copil sau unui tânăr, atâta vreme cât reflexul unei culturi atât de plină de imixtiuni de tot felul te îndeamnă la deznădejde. Urmând un celebru dicton grecesc, amintit de shakespearianul rege Lear, multe secole mai târziu, din nimic nu poate răsări ceva. Cred însă că nimicul și ceva-ul pot deveni interșanjabile, cu o fărâmă de strădanie colectivă.