Perfecționismul

Știți momentul ăla când întrebi pe cineva care e cel mai mare defect al său și îți răspunde ”perfecționismul”? Ca să nu uit că sunt o fată fină din Pantelimon, mi-ar veni să-i spun: ”Să mori tu?”. Dar pentru că am scos fata din Pantelimon și am dus-o la școli înalte, n-aș spune așa ceva. În plus, fecioară fiind (de zodie, nu de altceva), înțeleg foarte bine cum e cu perfecționismul. Că, vorba ceea, tot universul știe că fecioarele sunt perfecționiste…
Din aceeași gamă a super calităților mascate sub titlul de defect, eu sunt foarte (dar foarte) încăpățânată. Cred că am ratat la treaba cu zodiile, dar mă salvează ascendentul din berbec (menționez că fac mișto, ca să nu creadă cineva că îmi trăiesc fiecare zi în parte în funcție de cum se învârt planetele… că sunt încăpățânată, nu de alta). Și, pentru că posed această sublimă trăsătură de caracter, fac tot ce pot să îi potențez valoarea cu fiecare sfert de ocazie pe care îl am.
Mă chinui de mulți ani de zile să donez sânge. Practic, de când am luat viața în mâini, am decis că vreau să fac asta. Numai că deciziile pe care eu le iau și ceea ce vrea sau nu corpul meu nu sunt tocmai convergente. Motiv pentru care m-am lovit, de o grămadă de ori, ba de tensiune mică, ba de greutate neoportună, ba de anemie (erau să mă și scoată din sistem, din cauza asta), ba de vene foarte subțiri, de unde nu curge stropuleț de sânge, că nu încape acul. Sigur, universul îți comunică lucruri. Că e gentil. Dacă tu ești antisocial cu dânsul, treaba ta. Cu patru ani în urmă însă, s-a înfăptuit miracolul – am reușit pentru prima (și ultima) oară să trec prin toate etapele și să și donez toată cantitatea necesară. Practic, once in a lifetime. De bucurie, fix în ziua aia mi-am făcut tatuajul cu fluturaș. Nu doar din acest motiv, desigur, dar am vrut să păstrez în memorie ziua. Pentru că îmi dorisem foarte tare să se întâmple asta. Așa că, după multe încercări nereușite și una reușită, ce faci? Te duci în continuare. Și iar te chinui cu fierul care nu prea e în sânge, cu tensiunea pe care ai învățat să o fentezi, pe loc (ca să crească atunci când ți-o măsoară doamna doctor), și cu nemernicele de vene cărora nu prea ai ce le face. Am pierdut șirul dăților în care m-am dus. Și nu pot să explic cât e de frustrant să trăiești sănătos, ca la carte (bine, fentez somnul destul de mult și sunt excesiv de prietenă cu zahărul, dar mno… oameni suntem), să faci sportuleț, să fii țiplă fizic și să nu poți dona, pentru că ai vene la fel de încăpățânate ca tine.
Mă duc de dimineață la medicul de familie, să mă întrebe cum o mai duc cu fericirea. Once a year, cum ar veni. Că de când sunt adult (să fie vreo săptămână), am zis să fiu până la capăt. Simt că mă va ține foarte puțin elanul, la cum am început. Dar în fine. Asistenta își amintește de mine și zice
– Dumneavoastră sunteți doamna (mă rog) care nu dormea, nu?
Și doctorița
– Și care făcea multă școală.
Histrionismul din mine duduia. Faptul că își amintiseră de mine, la un an de nevedere, mi s-a părut foarte sweet. Sunt complet irelevante motivele amintirii…
– Și, de ce-ați venit?
Mă apucă râsul înainte să răspund, îi întind niște hârtii de la alți doctori, și îi spun
– Păi, v-am adus documentele astea, că data trecută m-ați certat că nu vi le-am adus. M-am dus la doctori, mi-au zis să fac x și y… da’ n-am făcut.
– (doctorița, amuzată de context) Dar de ce râdeți? Ziceți-mi și mie, să râd și eu.
– (inocentă total) Păi, mă simt așa, ca la școală, când mărturiseam că nu mi-am făcut tema.
– Am înțeles că vă place școala, dar totuși…
Mai povestim, îmi recomandă o carte, îi recomand un film, moment în care asistenta îmi spune
– Și mai aveți mult până vă deschideți cabinetul?
– L-am deschis deja.
– Aaa, bine de știut. Aș veni la dumneavoastră, să știți. Îmi place vibe-ul (musiiiiiic to my ears… cu țiglele total nearanjate, dar măcar sunt simpatică).
Scrie doctorița trimiterile cele noi și îmi zice
– De data asta, să vă duceți. Și să știți că fuga asta… (hai să-mi bag și anume… iar cu fuga?)
Zâmbesc amuzată de același veșnic deznodământ, îmi iau niște angajamente serioase și plec către centrul de transfuzii. Decisă să donez sânge. Simțeam că sunt pe val. Ajung acolo, merge totul brici, am fierul în doze optime, ajung la tensiune – mă rog, cum se poate, nu prea mare, dar aia e. Mă lasă totuși să donez. Aștept pe hol cumințică, beau apă în mod corespunzător și, la un moment dat, mă cheamă înăuntru. Mă așez random și mă întreabă asistenta
– Din care mână preferați?
– (eu, Xena reîncarnată) Din oricare.
Vine, mă pipăie, se uită sceptic, se uită refractar, apoi mai cheamă și pe alții, să se uite și ei la fel de sceptic și de refractar. După cinci minute de pipăit, îi zic (pentru că în altă viață am fost la Termopile, în linia întâi)
– Puteți să mă înțepați de câte ori vreți, nu-i problemă. Și să strângeți furtunul. Orice e nevoie.
Se uită asistenta la mine și cu milă, și cu admirație
– Dar sunteți curajoasă (și iată dopaminaaaa). Să vă doriți așa de mult.
Mă înțeapă în dreapta, nu iese absolut niciun strop de sânge. Mă înțeapă apoi în stânga, curg maximum 50 de mililitri cu care nu ai ce face, de fapt. Și din cauza cantității, și din pricina calității (dacă durează prea mult donarea, se formează cheaguri). Se resemnează și asistenta, deși văd că îi e cumva milă de necazul meu. Și când termină și scoate acul, mi se taie filmul aproape complet. Un fel de amețeală spre leșin, cu lipsă de control asupra corpului și cu o stare de rău foarte difuză. Era prima oară când pățeam asta și mi s-a părut foarte stranie senzația. Acum, ei sunt obișnuiți cu situații de genul ăsta. Numai că eu nu donasem decât o cantitate infimă. A fost foarte descurajant, să nici nu donez, să mi se facă și rău. Mi se învârtea realitatea în creier, cumva. Am venit în forță și pe picioarele mele în cabinet și am ieșit în scaunul cu rotile. Cât pe ce să scheme ambulanța. Inițial m-am bodogănit, în sinea mea. Criticându-mi încăpățânarea de a tot insista. Însă am realizat că i se putea întâmpla oricui asta. Și nu e nici vina mea, nici a asistentelor. Dar, cumva, am un obicei bun (cred) pe lumea asta – acela de a încerca să fac analogii, plecând de la experiențele trăite, cu situațiile emoționale ale vieții. Experiențierea fizică poate fi corelată, de multe ori, cu trăirea psihică.
Mă gândeam că pare injust să vrei să faci ceva – un lucru bun, în esență -, să depui toate eforturile, să faci tot ce depinde omenește de tine și de puterea ta, și totuși să nu poți să ajungi acolo unde îți dorești. La deznodământul cel atât de mult așteptat. Intenția bună din spatele gesturilor noastre nu e întotdeauna îndeajuns. Uneori, încăpățânarea ne poate răni și pe noi, și pe ceilalți. Pentru că forțăm lucruri fără să avem răbdarea sau înțelepciunea de a le lăsa să vină natural. Sau de a accepta (și cât e de dificil, în fapt) că unele lucruri, pe lumea asta, nu sunt posibile. Sau nu sunt posibile în fix secunda în care vrem sau credem noi că ne este necesar să fie. Nici dacă ne zbatem, nici dacă insistăm, nici dacă viețuim armonios, nici dacă ne dorim cu toată ființa noastră. Nici dacă există precedentul unei unice dăți, în multiplele noastre strădanii, de a se întâmpla toate așa cum ni le dorim să se întâmple. Și cât de des ne agățăm de sferturi de împliniri, crezând că le putem transforma în jumătăți sau în părți întregi.
Puteam să iau un Uber sau să sun pe cineva să mă ia de la centrul de transfuzii, dar n-am făcut-o. Am plecat cum venisem – pe bicicletă. Amețită, slăbită și chiaună. De ce? Pentru că… Termopile. Și pentru că am sentimentul că am cerut atât de mult ajutorul oamenilor, în ultimele luni, că mi-am slăbit lanțurile propriei forțe interioare. Sigur, Camino m-a învățat lecția kindness-ului – cu tine însuți și cu cei de lângă tine. Să dai și să primești. Ori de câte ori e nevoie. Și asta să fie o normalitate. Însă reminiscențele unei vieți trăite în heirupism nu se șterg peste noapte.
Am plecat acasă, am staționat un pic și m-am dus la psihiatră (la care aveam deja programarea făcută), căreia abia așteptam să-i spun cum a fost pe Camino și cum nu mai iau pastile. Ajung acolo, povestesc un pic, și îmi dau seama că aveam niște plasturi cu pansament, măricei, pe ambele mâini, unde fusesem înțepată. Se uită la mine, nu zice nimic, moment în care simt nevoia să o liniștesc
– Nu mi-am tăiat venele. E de la donat. Mă rog, de la intenție…
Rămăsesem cu reflexele de a fi spirituală, de la doctorița de familie. Dar se pare că psihiatrii întâi analizează și notează. Văd ei apoi dacă râd sau nu…
Am încheiat vorbind tot despre fugă. Cea de sine. Dar asta în episodul următor…

Știți momentul ăla când întrebi pe cineva care e cel mai mare defect al său și îți răspunde ”perfecționismul”? Ca să nu uit că sunt o fată fină din Pantelimon, mi-ar veni să-i spun: ”Să mori tu?”. Dar pentru că am scos fata din Pantelimon și am dus-o la școli înalte, n-aș spune așa ceva. În plus, fecioară fiind (de zodie, nu de altceva), înțeleg foarte bine cum e cu perfecționismul. Că, vorba ceea, tot universul știe că fecioarele sunt perfecționiste…
Din aceeași gamă a super calităților mascate sub titlul de defect, eu sunt foarte (dar foarte) încăpățânată. Cred că am ratat la treaba cu zodiile, dar mă salvează ascendentul din berbec (menționez că fac mișto, ca să nu creadă cineva că îmi trăiesc fiecare zi în parte în funcție de cum se învârt planetele… că sunt încăpățânată, nu de alta). Și, pentru că posed această sublimă trăsătură de caracter, fac tot ce pot să îi potențez valoarea cu fiecare sfert de ocazie pe care îl am.
Mă chinui de mulți ani de zile să donez sânge. Practic, de când am luat viața în mâini, am decis că vreau să fac asta. Numai că deciziile pe care eu le iau și ceea ce vrea sau nu corpul meu nu sunt tocmai convergente. Motiv pentru care m-am lovit, de o grămadă de ori, ba de tensiune mică, ba de greutate neoportună, ba de anemie (erau să mă și scoată din sistem, din cauza asta), ba de vene foarte subțiri, de unde nu curge stropuleț de sânge, că nu încape acul. Sigur, universul îți comunică lucruri. Că e gentil. Dacă tu ești antisocial cu dânsul, treaba ta. Cu patru ani în urmă însă, s-a înfăptuit miracolul – am reușit pentru prima (și ultima) oară să trec prin toate etapele și să și donez toată cantitatea necesară. Practic, once in a lifetime. De bucurie, fix în ziua aia mi-am făcut tatuajul cu fluturaș. Nu doar din acest motiv, desigur, dar am vrut să păstrez în memorie ziua. Pentru că îmi dorisem foarte tare să se întâmple asta. Așa că, după multe încercări nereușite și una reușită, ce faci? Te duci în continuare. Și iar te chinui cu fierul care nu prea e în sânge, cu tensiunea pe care ai învățat să o fentezi, pe loc (ca să crească atunci când ți-o măsoară doamna doctor), și cu nemernicele de vene cărora nu prea ai ce le face. Am pierdut șirul dăților în care m-am dus. Și nu pot să explic cât e de frustrant să trăiești sănătos, ca la carte (bine, fentez somnul destul de mult și sunt excesiv de prietenă cu zahărul, dar mno… oameni suntem), să faci sportuleț, să fii țiplă fizic și să nu poți dona, pentru că ai vene la fel de încăpățânate ca tine.
Mă duc de dimineață la medicul de familie, să mă întrebe cum o mai duc cu fericirea. Once a year, cum ar veni. Că de când sunt adult (să fie vreo săptămână), am zis să fiu până la capăt. Simt că mă va ține foarte puțin elanul, la cum am început. Dar în fine. Asistenta își amintește de mine și zice
– Dumneavoastră sunteți doamna (mă rog) care nu dormea, nu?
Și doctorița
– Și care făcea multă școală.
Histrionismul din mine duduia. Faptul că își amintiseră de mine, la un an de nevedere, mi s-a părut foarte sweet. Sunt complet irelevante motivele amintirii…
– Și, de ce-ați venit?
Mă apucă râsul înainte să răspund, îi întind niște hârtii de la alți doctori, și îi spun
– Păi, v-am adus documentele astea, că data trecută m-ați certat că nu vi le-am adus. M-am dus la doctori, mi-au zis să fac x și y… da’ n-am făcut.
– (doctorița, amuzată de context) Dar de ce râdeți? Ziceți-mi și mie, să râd și eu.
– (inocentă total) Păi, mă simt așa, ca la școală, când mărturiseam că nu mi-am făcut tema.
– Am înțeles că vă place școala, dar totuși…
Mai povestim, îmi recomandă o carte, îi recomand un film, moment în care asistenta îmi spune
– Și mai aveți mult până vă deschideți cabinetul?
– L-am deschis deja.
– Aaa, bine de știut. Aș veni la dumneavoastră, să știți. Îmi place vibe-ul (musiiiiiic to my ears… cu țiglele total nearanjate, dar măcar sunt simpatică).
Scrie doctorița trimiterile cele noi și îmi zice
– De data asta, să vă duceți. Și să știți că fuga asta… (hai să-mi bag și anume… iar cu fuga?)
Zâmbesc amuzată de același veșnic deznodământ, îmi iau niște angajamente serioase și plec către centrul de transfuzii. Decisă să donez sânge. Simțeam că sunt pe val. Ajung acolo, merge totul brici, am fierul în doze optime, ajung la tensiune – mă rog, cum se poate, nu prea mare, dar aia e. Mă lasă totuși să donez. Aștept pe hol cumințică, beau apă în mod corespunzător și, la un moment dat, mă cheamă înăuntru. Mă așez random și mă întreabă asistenta
– Din care mână preferați?
– (eu, Xena reîncarnată) Din oricare.
Vine, mă pipăie, se uită sceptic, se uită refractar, apoi mai cheamă și pe alții, să se uite și ei la fel de sceptic și de refractar. După cinci minute de pipăit, îi zic (pentru că în altă viață am fost la Termopile, în linia întâi)
– Puteți să mă înțepați de câte ori vreți, nu-i problemă. Și să strângeți furtunul. Orice e nevoie.
Se uită asistenta la mine și cu milă, și cu admirație
– Dar sunteți curajoasă (și iată dopaminaaaa). Să vă doriți așa de mult.
Mă înțeapă în dreapta, nu iese absolut niciun strop de sânge. Mă înțeapă apoi în stânga, curg maximum 50 de mililitri cu care nu ai ce face, de fapt. Și din cauza cantității, și din pricina calității (dacă durează prea mult donarea, se formează cheaguri). Se resemnează și asistenta, deși văd că îi e cumva milă de necazul meu. Și când termină și scoate acul, mi se taie filmul aproape complet. Un fel de amețeală spre leșin, cu lipsă de control asupra corpului și cu o stare de rău foarte difuză. Era prima oară când pățeam asta și mi s-a părut foarte stranie senzația. Acum, ei sunt obișnuiți cu situații de genul ăsta. Numai că eu nu donasem decât o cantitate infimă. A fost foarte descurajant, să nici nu donez, să mi se facă și rău. Mi se învârtea realitatea în creier, cumva. Am venit în forță și pe picioarele mele în cabinet și am ieșit în scaunul cu rotile. Cât pe ce să scheme ambulanța. Inițial m-am bodogănit, în sinea mea. Criticându-mi încăpățânarea de a tot insista. Însă am realizat că i se putea întâmpla oricui asta. Și nu e nici vina mea, nici a asistentelor. Dar, cumva, am un obicei bun (cred) pe lumea asta – acela de a încerca să fac analogii, plecând de la experiențele trăite, cu situațiile emoționale ale vieții. Experiențierea fizică poate fi corelată, de multe ori, cu trăirea psihică.
Mă gândeam că pare injust să vrei să faci ceva – un lucru bun, în esență -, să depui toate eforturile, să faci tot ce depinde omenește de tine și de puterea ta, și totuși să nu poți să ajungi acolo unde îți dorești. La deznodământul cel atât de mult așteptat. Intenția bună din spatele gesturilor noastre nu e întotdeauna îndeajuns. Uneori, încăpățânarea ne poate răni și pe noi, și pe ceilalți. Pentru că forțăm lucruri fără să avem răbdarea sau înțelepciunea de a le lăsa să vină natural. Sau de a accepta (și cât e de dificil, în fapt) că unele lucruri, pe lumea asta, nu sunt posibile. Sau nu sunt posibile în fix secunda în care vrem sau credem noi că ne este necesar să fie. Nici dacă ne zbatem, nici dacă insistăm, nici dacă viețuim armonios, nici dacă ne dorim cu toată ființa noastră. Nici dacă există precedentul unei unice dăți, în multiplele noastre strădanii, de a se întâmpla toate așa cum ni le dorim să se întâmple. Și cât de des ne agățăm de sferturi de împliniri, crezând că le putem transforma în jumătăți sau în părți întregi.
Puteam să iau un Uber sau să sun pe cineva să mă ia de la centrul de transfuzii, dar n-am făcut-o. Am plecat cum venisem – pe bicicletă. Amețită, slăbită și chiaună. De ce? Pentru că… Termopile. Și pentru că am sentimentul că am cerut atât de mult ajutorul oamenilor, în ultimele luni, că mi-am slăbit lanțurile propriei forțe interioare. Sigur, Camino m-a învățat lecția kindness-ului – cu tine însuți și cu cei de lângă tine. Să dai și să primești. Ori de câte ori e nevoie. Și asta să fie o normalitate. Însă reminiscențele unei vieți trăite în heirupism nu se șterg peste noapte.
Am plecat acasă, am staționat un pic și m-am dus la psihiatră (la care aveam deja programarea făcută), căreia abia așteptam să-i spun cum a fost pe Camino și cum nu mai iau pastile. Ajung acolo, povestesc un pic, și îmi dau seama că aveam niște plasturi cu pansament, măricei, pe ambele mâini, unde fusesem înțepată. Se uită la mine, nu zice nimic, moment în care simt nevoia să o liniștesc
– Nu mi-am tăiat venele. E de la donat. Mă rog, de la intenție…
Rămăsesem cu reflexele de a fi spirituală, de la doctorița de familie. Dar se pare că psihiatrii întâi analizează și notează. Văd ei apoi dacă râd sau nu…
Am încheiat vorbind tot despre fugă. Cea de sine. Dar asta în episodul următor…