Spirit civic

Cred foarte tare în treaba cu spiritul civic. N-am prea mult, dar cred în necesitatea lui. Tind către, cum ar veni. S-ar putea să mai dureze, dar am început să mă pregătesc din vreme. De exemplu astăzi, mânată fiind de mulții oameni vrednici ai capitalei, dornici să-și curețe mașinile și trotuarele, am ajuns acasă, mi-am luat lopățica și m-am înfățișat cu dumneaei în fața blocului. Fiartă să curăț trotuarul înghețat al cartierului (oximoron integrat intenționat în text, pentru o calitate literară superioară). Nu m-a pus nimeni. Poate doar spiritul mai sus menționat. Sau necuratu’. Nu mi-e clar încă. Și cum încep eu tacticos să-mi încălzesc bicepsul nelucrat de trei veșnicii, vine primul cetățean să mă povățuiască

– Dați cu sare, domnișoară. Că se duce imediat. Cinci minute și n-aveți treabă.

– Păi și mușchii cum îi mai antrenez?

– Aaaaa.. păi atunci e altceva…

Mai curăț un pic și apare o tanti supărată

– Da’ bărbați n-aveți în blocu’ ăsta?

– Avem, dar mie îmi place să dau zăpada.

– (oleacă mai puțin încrâncenată) Eeee, dacă vă place…

Continui procesul cu mult entuziasm și vine al treilea cetățean

– Da’ l-au trimis pe cel mai mic din bloc să curețe?

– Cel mai mic și-a dorit…

Dincolo de replicile de mai sus, care sunt reale și care m-au amuzat teribil, mă gândeam astăzi ce simplu e să-ți dai un rost, atunci când simți că n-ai unul anume. Un metru pătrat de zăpadă curățată înseamnă un metru pătrat de siguranță pentru un bătrân în baston sau pentru o mamă cu copilul în brațe. Și e real, și e palpabil, și e al naibii de mulțumitor. Avea dreptate Khalil Gibran cu retorica lui celebră, preluată ulterior de John F. Kennedy: ”Nu întreba ce poate face ţara pentru tine, ci întreabă-te ce poţi face tu pentru ea”.