Romantism anacronic

Unele relații, pe lumea asta, au o traiectorie clară. Practic, dacă se întâmplă neîntâmplate, e pe barba ta. Căci știi în avans la ce te bagi. Bine, nu știi mereu. Dar, de cele mai multe ori, te cam prinzi dacă Mercur e retrograd ori ba.

Plecând de la cele enunțate mai sus, am decis, cu cea mai mare bună credință posibilă, să încep o relație de lungă durată cu onor ANAF-ul. Partea bună, în acest demers semi-romantic, e că Romeo și Julieta nu mai sunt atât de la modă. Deci un final cataclismic e puțin probabil. În schimb, relația dintre Luceafăr și Cătălina, conform proaspetelor imixtiuni eminesciene din spațiul public, are oareșice șanse de revigorare estetică. Așa că muritoarea de mine s-a înființat astăzi la prea înaltele sfere fiscale, cu tendențioasa intenție de a deschide un cabinet de psihologie. Bine, asta era dorința de la intrare. La ieșire, aveam complet alte dorințe. Ceea ce mă face să cred că asta e menirea acestei instituții – să pleci transformat de acolo.

Mă duc la primul ghișeu (cu inocență în privire) și mă uit la o tanti. Care se uită și ea la mine. Vreo două secunde. Apoi își vede de treabă. Plec la alt ghișeu, intuind că poate nu sunt unde trebuie (nu că m-aș fi așteptat să fiu unde trebuie). Spun sfios că vreau să deschid un cabinet de psihologie. O altă tanti se uită conținător la mine (nu știa exact unde ar trebui să mă duc) și mă trimite la o cameră cu uși închise. Bat la ușă. Timid. Intru. La fel de timid.

– Vreau și eu să deschid un cabinet de psihologie.

– Nu aici, încercați jos. La camera 11.

Cobor, mă uit și eu pe gemulețele alea, ca tot omul. Mă opresc unde scrie cifra 11 și mă așez la coadă, până îmi vine rândul. Ajung la ghișeu și, cu același ton de copil nevinovat, abandonat de părinți în spațiile tenebroase ale fiscalității, reiau povestea cu motivul înființării mele în fața minunatului ghișeu. Se uită tanti la mine, mă ascultă, și-mi spune seren

– Mergeți la camera 11.

– Păi nu e asta camera 11?

– Aici e ghișeul 11. Camera e dincolo.

Io tâmpită. Treijdeani de școală inutili. Mă resemnez cu gândul că, dacă ăsta e IQ-ul, ăsta e. Alta mama nu mai face.

Mă duc la camera 11. Repet povestea (a ț-șpea oară) și-mi spune o altă tanti: ”stați că vine colega”. Aștept. Vine colega, reiau firul epic. Mă ascultă și-mi spune: ”Păi nu aici, domnișoară. Trebuie să mergeți la sediul celălalt, din Rosetti…”

Acuma, io sunt o biată ființă trăitoare de-o viață în cartierul Pantelimon, ascultătoare de BUG Mafia și cu experiențe recurente de stadion. Nu mi-ar fi foarte dificil să renunț la buna educație creștină, timp de vreo zece minute, și să înșir podoabe lingvistice fără să mă repet. Dar, finuță cum mă găsesc, cu atâtea școli înalte la activ, nu mă las copleșită de universul vitreg care stă în calea fericirii mele.

Mă înființez la sediul celălalt. Mă duc unde mă trimite nenea de la poartă. Numai că una e sectoru’ 2 pă est și alta e sectoru’ 2 pă centru. ”Alte guri, aceeași gamă” does not work here. Mă ia o nouă tanti pe sus, fără să emit mai mult de două silabe (măcar m-a scutit să spun iar povestea), și mă expediază la alt ghișeu. The one. Dobby has found the light.

P.S. Jur pe roșu că n-am adăugat niciun ghișeu în plus. It is what it is.

P.P.S. Așa încep marile relații.