Să fie cineva acolo

Sunt momente în viață (nu puține), când tot ce poți face e să stai pe jos, rătăcit, cu lacrimile în pumni, așteptând ceva ce nici tu nu știi măcar. Și, în momentele alea, ar fi tare bine să fie cineva acolo. Nu să te oprească din plâns. Nu să te convingă cât de frumoasă e realitatea. Nu să te ajute să te ridici. Ci să se așeze acolo, lângă tine. În hău. Și să-ți vorbească despre nimic. Căci orice ”ceva” ar fi inutil. Și lipsit de sens.

Avem o memorie selectivă, care culege lucruri din istoricul nostru după bunul ei plac. Poate pentru a ne justifica gesturile. Poate pentru a ne educa într-un anume fel. Poate pentru a ne reaminti ce înseamnă devenire. Poate pentru a ne ajuta să nu mai punem noi înșine cărămizi pe propriile cercuri vicioase.

Am un lung șir de amintiri felurite despre Maia Morgenstern. Cu deznodăminte bune și rele, deopotrivă. Cu retorici senine ori mai puțin senine. Însă, atunci când trag linia acestei Întâlniri, care mi-a răsturnat toate sistemele de valori despre ceea ce înseamnă viața pe planeta asta, îmi aduc aminte că un om ca ea și-a aplecat atenția și grija asupra unui om ca mine. Atunci când hăul era mai negru ca oricând altcândva.

La mulți ani, Maia Morgenstern! Aș fi tentată să spun cu recunoștință. Dar e cu iubire, mai degrabă decât cu orice altceva.

Mulțumesc pentru Întâlnire!