Respingerea

Fiecare dintre noi experimentăm, cu recurență, respingerea. Și sigur că, în funcție de tiparele învățate la vârste fragede, reacționăm mai bine sau mai rău la povestea asta. Iar în situațiile în care reacționăm rău, ne afundăm în ruminații de tot felul, în depresii, în felurite anxietăți. Ne afundăm, sufocați de neputința gândului de a nu fi acceptați de oameni asemenea nouă. Ori, și mai complicat de atât, ne sufocăm pentru faptul că nu suntem acceptați de oameni pe care îi iubim, în multele fațete pe care acest cuvânt (adeseori supralicitat) le implică. Doar că, în orbirea noastră, pe alocuri egocentrică, nu vedem o realitate aparent periferică – a oamenilor care ne iubesc și pe care-i respingem. În același algoritm inversat. Pe care nu-l percepem, în esență, decât vag. Fiind foarte preocupați de suferința proprie, dar neavând spațiu pentru suferința altora. Eu i-aș spune rezistență la iubire. Și aș traduce-o printr-un fel de incapacitate de a tolera faptul că alți oameni, asemenea nouă, ne pot iubi. Pentru că, desigur, în spatele acestor limitări cognitive ale noastre, se află convingerea că nu merităm această iubire.

În ultimele multe luni am trăit paralelismul ăsta ciudat. Conștient, în ambele sensuri. Anul trecut, pe vremea asta, mă sufoca și mă irita, în același timp. Nu-l puteam gestiona în niciuna dintre direcții și mă simțeam totalmente copleșită și de faptul că iubesc, și de faptul că sunt iubită. Trăiam două povești trase la indigo, în care rolurile mele erau complet antagonice. Acum însă, pentru că am devenit infinit mai atentă la tot ce experimentez, am înțeles faptul că a fi iubit nu e cel mai rău dintre lucrurile care ți se pot întâmpla pe lumea asta. Ba din contră. Bine, mi-a luat un an întreg să înțeleg asta. Dar mai bine mai târziu decât niciodată.

E ciudat să stai în proximitatea unui om care te iubește. E anxiogen de-a dreptul. De dragul paralelismului, e ca și cum te temi cu toată ființa de un câine care se apropie de tine (și poate chiar te îndrăgește) pentru că, din principiu, ți-e frică de animale. Și, decât să riști să fii mușcat, mai bine faci ce știi deja că e sigur – nu-l lași să se apropie de tine. Zero riscuri. Dar un risc nul înseamnă și o viață fără sentimente. Excesiva panică cauzată, de multe ori, de teama infinită de abandon, ne claustrează în singurătăți pe care le repudiem, în sinea noastră și în discursul nostru, dar pe care nu avem capacitatea emoțională de a le gestiona nicicum.

Rezistența la iubire nu e o chestiune facilă. A accepta că cineva te iubește fix așa cum ești ar însemna să accepți că ești în regulă așa cum ești. Și demn de iubire. Și înseamnă a accepta frustețea unei realități imperfecte, în care însăși imperfecțiunea te face perfect în ochii altcuiva. Dar suntem acaparați de insecuritățile emoționale ale celor pe care îi iubim, și le ratăm pe cele ale noastre, care îi acaparează pe cei care ne iubesc.

Cine spune că nu există echilibru pe planeta asta? Există. Dar e precar. Pentru că două realități negative nu livrează o realitate pozitivă, precum în alăturările matematice. Ci una îndoielnică și anevoioasă. A cercului ionescian care, mângâiat de neputințele noastre, perpetuează în eternul viciu al deznădejdii.