Umor amar

Dacă aș spune că am avut o zi isterică, probabil că l-aș visa pe Freud la noapte, aruncându-mi cu textele lui despre isterie peste ochi. Pe motiv că îl iau la mișto. Și pe el, și conceptul, în sine. Căci sunt mult peste paroxismul oricărei logici umane de a funcționa. Totuși, în fuga asta infinită (dacă mi-ar pune cineva radar, aș sta numai pe amenzi), am avut un moment de pace pe ziua de azi. Un moment în care le-am pus pe pauză pe toate. Și teatru, și sport, și facultate, și master, și nlp. Doar ca să ascult povești. Despre atletism. Despre cum arăta o zi de premieră la noi la teatru, pe vremuri. Despre arbitraj sportiv. Despre profesori de istorie. Totul spus cu un infinit umor. Și cu o coerență pe care eu am pierdut-o undeva, pe drum. Între mulții kilometri parcurși cu mare viteză.

Acest om mi-a dat azi un grăunte de liniște. În zi de premieră. Una cum n-am mai trăit de multă vreme. Ca intensitate emoțională a evenimentului. Dincolo de actul artistic. Mi-a fost dor. Și nici nu știam că mi-e dor.

Nu știu dacă e foarte simplu sau foarte alambicat felul în care trăiesc zi de zi. Dar e singurul fel pe care eu îl știu, care mă face să înțeleg cu adevărat valoarea unei clipe. Și semnificația ei. Dincolo de cuvânt.

De la un băiețel de 8 ani
– Ce n-au africanii?
– Pistol cu apă.