Buna mea universitate

”Uite că a mai trecut încă o etapă din viața noastră. Și-or să vină altele, mereu altele. Totul e să trecem de ele cu fruntea sus. Și s-avem încredere că se poate mai bine. Și mai mult. ”

Buna mea universitate,

Au trecut șapte ani de când mi-am făcut curajul să intru din nou în freamătul ăsta academic care, la momentul acela, era infinit mai temperat decât acum. Deși am terminat azi o etapă, nu te pot privi altfel decât în ansamblul anilor celor mulți trecuți și petrecuți împreună.

Te-am iubit cu multă patimă, minunata mea școală. Cu o exaltare cu care iubesc doar câteva alese lucruri. Și câțiva aleși oameni.

Te-am iubit pentru că m-ai învățat ceva prețios: să ridic cortina, să mă apropii de ce e dincolo de ea și să prețuiesc ceea ce găsesc acolo. Așa frust și dezgolit cum e. Pentru că ființa umană e singura non-convenție din acest univers al artelor de tot felul.

Te-am iubit pentru că între zidurile tale oarecum cazone am cunoscut oameni care mi-au schimbat complet viața. Care mi-au dat-o peste cap în felurite moduri. Și care m-au plămădit iar și iar.

Te-am iubit pentru că mi l-ai dat pe Shakespeare. Complet și deplin.

Te-am iubit pentru că m-ai pus în fața unor realități de oameni mari, pe care inima mea de copil n-a știut să le gestioneze. Dar asta m-a ajutat să cresc. Mai mult și mai bine.

Te-am iubit pentru că te-am respirat atât de profund, cu plămâni de învățăcel nerăbdător, curios și dornic să tot crească în spiritul unei cunoașteri depline și autentice.

Te-am iubit, buna mea școală, pentru că m-ai adăpostit, de câte ori am fugit. De teatru, de oameni, de viață.

Te-am și urât. Din aceleași motive pentru care te-am și iubit.

Mi-ai purtat însă pașii ani buni și lungi. De la un etaj la altul. De la o facultate la alta. Am alergat pe scările tale, buna mea școală, într-un haotism care mi-e normă și care mi-e aproape amprentat în viscere. Dar a fost o fugă pe care mi-o voi aminti cu dor. Și cu bucurie.

Nu știu de ce a fost nevoie de această a treia facultate. Fotografii poți face oricând. Fără o diplomă în buzunar. Însă cred că nu despre fotografii a fost vorba. Ci despre întâlniri. Ca, de altfel, toate lucrurile pe care le facem în această viață. Și care se rezumă la această atât de banală convenție a interacțiunii dintre oameni – întâlnirile.

Mulțumesc, buna mea școlicică, cum îți spuneam odinioară, pentru cei șapte ani de întâlniri! Știu că nu înțeleg pe deplin azi tot ceea ce e de înțeles. Dar într-un mâine atemporal, voi înțelege, cu certitudine, mai mult.

Nu știu dacă e despre ”adio” sau despre ”pe curând”. Dar cine poate ști ce-i mâinele? Mulțumesc, viață, pentru așa un dar!