Să te uiți spre tine

Sunt studentă la o facultate care, dincolo de multele ei substraturi, te obligă să te uiți spre tine, înainte de a privi spre celălalt. Pentru a înțelege pe deplin ceea ce poți pricepe doar pe sfert, privind retine ce nu sunt ale tale. Și pentru că acest exercițiu nu e neapărat unul simplu, profesorii s-au gândit să ne ”oblige” să-l facem. Prin teme de final de semestru. Așa că n-am avut de ales și am zis să nu ne vedem la toamnă, altfel decât în contexte informale

Las mai jos ce am scris, cu gândul și îndemnul către oricare dintre voi de a face asta: să scrieți despre voi înșivă. Pe un colț de hârtie, scrijelind o piatră, notând pe telefon. Oriunde. Oricând. Gânduri rătăcite. Ori gânduri de moment.

GÂND DESPRE CÂND

A scrie despre sine e purificator, pe alocuri. A ști ce conții ca să știi ce și pe cine poți conține, la nivel spiritual, emoțional și uman e o necesitate reală.

A scrie despre sine e întotdeauna un drum anevoios. Inegal. Fictiv, pe alocuri. Profund, uneori. Alterat de filtre, aproape întotdeauna. Deși ciudat, cred că nu putem ființa pe deplin onest, nici măcar cu noi înșine. Nu în integralitate. Avem nevoie de povești despre noi, ca să putem trăi mirajul unei vieți ce are și sfinți, și demoni, și începuturi și deznodăminte. Și hăuri adânci, privite de pe piscuri înalte. Avem nevoie de ”a fost odată”, la fel de tare ca ”au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”.

Procesele auto-reflexive sunt parte vie a vieții mele. Cred că au fost dintotdeauna, într-un fel sau altul. Chiar dacă nu le-am conștientizat ca atare. Aproape că nu e în zi în care să nu mă opresc, mental măcar, să înțeleg ce mi se întâmplă. Să înțeleg de ce am anumite reacții în anumite contexte. De ce mă emoționează atâtea lucruri. De ce iubesc atât de mult oameni pe care abia îi cunosc. Ori de ce mi-e greu să recadrez situații care poate că-mi sunt imposibile, în anumite momente ale vieții mele.

N-am să vorbesc despre mine, cea a ultimului an. Ci am să extind perioada spre ultimii doi ani. Care au fost cu transformări fundamentale. E drept, se suprapun peste perioada pandemiei, dar cu siguranță că pandemia este doar cadrul temporal în care s-au desfășurat lucrurile, nu și generatorul de evenimente. Am experimentat o depresie aproape cronică. Deși nu am fost diagnosticată astfel, am ajuns în acel hău atât de adânc, încât să fiu în pragul suicidului. Au fost două veri care au avut ca laitmotiv lipsa de sens a propriei vieți, pe care am trăit-o mai autentic și mai abrupt ca oricând altcândva. Au fost luni chinuite, trăite într-o tortură greu de procesat chiar și acum, la ceva timp distanță. A fost frică, înțesată de reflexe păgubos croite într-o copilărie care, știind atât de puține despre lume, își țese totuși un rost al său, atât de greu de reconfigurat, în viața adultă. Au fost luni care m-au transformat și m-au ridicat. Și m-au adus în punctul în care respirația mi-e necesitate, nu povară. Mi-e bucurie, nu copleșire. Mi-e iubire, nu frică.

Într-un exercițiu oratoric despre cine sunt și ce sunt, mi-ar fi greu să nu vorbesc despre cei ce sunt în afara mea, care mă fac să fiu cine sunt. Egocentrismul exaltat nu mi-a fost ancoră niciodată pentru că, într-un fel sau altul, am realizat, chiar și atunci când negam asta, că oamenii îmi sunt resort interior. Îmi sunt viul de care am nevoie atunci când în mine se sting bucăți de viață.

O pagină despre mine, într-un atât de incert viitor, ar fi, de fapt, o pagină despre oameni. Despre experiențe. Despre emoții puternice. Despre iubire, în cel mai frust și onest sens pe care acest cuvânt îl poate avea. Despre confortul pe care nu-l caut, pentru că disconfortul îmi creează o infinit mai mare bucurie. O unică amintire despre viitor, solitară și singulară, mi-ar fi prea puțină. Căci memoria încă nedevenită își scrie pe propria-mi conștiință povești multe, trăite laolaltă cu cei ce învață să scrie cu aceleași instrumente ca și mine.

De ce au oamenii inimi și păsările aripi? Pentru că nu ne putem înălța întotdeauna doar printr-un exercițiu imaginat de voință. Avem nevoie și de mijloace. Avem nevoie de rigoare. Avem nevoie de repetiție. Și avem nevoie de un răspuns coerent, dacă Universul ne-ar întreba vreodată ce suntem și de ce suntem pe Pământ, dacă nu-l explorăm și nu-l exploatăm îndeajuns, dacă nu-l conținem îndeajuns, dacă nu-l pășim îndeajuns.

Păsările au aripi să-și poată duce rostul ce le e dat. La fel și oamenii, laolaltă cu inimile lor.