Cheile pierdute

Ieri mi-am pierdut cheile. La propriu. Le-am rătăcit, alergând. Cu căștile pe urechi, departe de realități. M-am apropiat de casă și abia atunci mi-am dat seama că nu le mai am. M-am întors, pe același drum pe care plecasem cu ceva vreme în urmă. Am parcurs aceiași pași. Mai anxios însă. Am văzut aceleași străzi. Mai atent însă. Am traversat aceleași drumuri. Mai conștient însă. Pe drumul de întoarcere le-am găsit. Ce straniu. Le-am găsit în spațiul geografic în care le pierdusem și în mod simbolic, cu ceva vreme în urmă. În locul unde-mi abandonasem sufletul. Le-am găsit călcate de mașină. Cu inelul stâlcit. Dar încă funcționale.

Anul cel nou mi-a dat deja o lecție. Arătându-mi, în practică, ceea ce îmi arătase, în teorie, fratele lui mai mic. Că ne putem pierde cheile, sufletul, mințile, judecățile. Dar dacă ne întoarcem pe drumul pe care am plecat înainte de a ni le pierde, cu credința că le vom putea recupera, cumva, atunci cu adevărat le vom regăsi. Alterate. Însă în formă doar. Cu un fond încă funcțional. E nevoie doar de un pic de răbdare. Și de oameni-oglinzi. Care să ne reflecte. Fără a ne judeca. Astfel încât să găsim singuri drumurile cele bune.

Cred că am înțeles un pic pe ce cărare trebuie să direcționăm lumina acestui nou început. Pe cea a empatiei. Am încheiat un an care a fost despre noi înșine. Acum trebuie să fie despre ceilalți.