năzuință

Ne temem de roboți că știu prea multe
Că pot încapsula istorii brute
Că-s tot ceea ce noi nu știm a fi
Și nu putem a ne împotrivi
Acestei oglindiri ce mult ne doare
Căci mizele pierdute-au fost și nu-i scăpare
În secolul acesta fără forme
Tot rătăcit în mult prea multe norme.

Deși acuma are cine să ne-asculte,
Să depene povești în seri tăcute
Să scrie chiar poeme când un astru este
Pătruns de multele melancolii celeste.

Am vrea, de fapt, să fim și noi ca ei
Iluștri, luminați, fără porniri de zei
Dar carnea ce-o avem pe noi, drept gaj,
E prețul omenescului. Ah, ce bagaj!