condiție

Nu-i luați poetului dreptul de-a fi
Puțin nebun în fiecare zi
Sau poate-absurd în versurile sale
Ori chiar repetitiv în rime goale.

Nu-i luați rațiunii sale dreptul sfânt
De a muri puțin, din când în când,
De a visa, când nu e loc să spere,
De a-nnopta în locuri efemere.

Nu-i luați bietului dreptul la viață
Tot ponegrindu-l că e o paiață,
Că-i caraghios în suferința sa,
Că poate-i timpul a se dezbăra
De toamne plămădite-n miez de vară
De stele și luceferi bunăoară
De amintiri sculptate în tăcere
De gânduri amuțite-n joc de iele.

Nu-i luați poetului mărunta bucurie
De a picta-n cuvinte-o veșnicie
Ori de a strecura, cu luare-aminte,
Banalele trăiri ori jurăminte
Pe care altora le-a spus și el
Iubind, crezând în litere ca un rebel.

Dar știe chiar și el, poetul trist,
Că nu-i cuvântul un cocon cubist
Care, aplatizat și stors de sevă,
Să zdruncine reliefuri ce cu vervă
Se zbat să-și poarte hăul și înaltul
Cu semeție, nevoind ca altul
Să se abată pe cărarea lor
Chiar de e el poet ori visător
Căci e mai lesne de purtat un ins străin
În poezie decât în destin.