libertate

Dă drumul hăului, ca-n foc să piară
Nimicul golului ce împresoară
Mărunta ființă care tot coboară
Pe toboganul existenței bunăoară.

Dă drumul hăului, căci prins de tine
Te trage prin neant tot după sine
Și agățat de gânduri și himere
Te-oi prăbuși pe clipe efemere.

Dă drumul hăului, că-i grea povara
De a purta tot după noi amara
Restriște care zace-n noi tăcută
Însuflețită fiind de reaua trudă
De-a nu putea să rupem legătura
Cu întunericul care tot strigă-ntruna
În noi, cu sunete lipsite de materie
Dar întregite de o grea puzderie
De legăminte care ne-au fost scrise
Când n-aveam încă doruri, patimi, vise
Și nici reproșuri, nici convingeri aspre
Culese-ntâmplător din lumi sihastre.

Dă drumul hăului, și-n loc de noapte
Va răsări lumină, fi-vor șoapte
Cu sunete mai vii. Și-un colț de carte
Va fi-nceputul vieții celeilalte.