Câte pe lume sunt
Și-aievea toate
De nu le poți sculpta-n eternitate.
Câte pe lume sunt
Și fără de folos
De nu le poți rosti cu glas duios.
Câte pe lume sunt
Și fără leac
De nu le poți șopti urechii celui drag.
Câte pe lume sunt
Și fără rost
De nu-și găsesc în rime adăpost.
Câte pe lume sunt
Și câte cu regret
De nu-s păstrate-n peniță de poet.
poezii
Alfabetul cuvintelor
Nici poetul însuși nu prea știe ce bate într-o inimă de poezie.
Volumul
Eu sunt tot ceea ce sunt versurile mele. Pentru că ele mă compun. Ori de câte ori îndrăznesc să mă descompun.
Volum de debut, apărut în 2023 la Editura Centrului Cultural Mihai Eminescu.
Prolog
Romanțe dizarmonice
M-aș plimba pe după nori
Te-aș plimba pe după vise
M-aș plimba pe după zori
Te-aș plimba prin lumi promise.
M-aș purta pe mări de flori
Te-aș trăi pe ape line
M-aș cânta pe foi de dor
Te-aș privi în nopți senine.
M-aș abate pe cărări
Te-aș lăsa printre luceferi
M-aș topi printre mirări
Te-aș iubi pe nuferi teferi.
Ce-i timpul?
O mirare pasageră.
Ce-i inima?
O undă efemeră.
Ce-i lacrima?
O fragedă strigare.
Ce-i viața?
O secundă trecătoare.
Ce-i dorul?
O scânteie-mbujorată.
Ce-i liniștea?
O frunză-nrourată.
Ce e credința?
O idee castă.
Ce e iubirea?
Toată viața noastră.
Distanța dintre eu și mine
E un tărâm ascuns ce ne-aparține
Însă străin ne este, căci nu poate
Oglindă a ne fi întru eternitate.
Distanța dintre eu și tine
E-un drum ciudat care ne tot aține
Nici prea aproape de noi înșine și nici
În preajma altora, tot plini de cicatrici.
Distanța dintre eu și noi
E calea sigură către război
Căci nu-s mulțimi să poată înțelege
Aleanul unei inime pribege.
Cronologii efemere
În timp sau netimp?
În ce se măsoară
distanța, tăcerea
care tot separă
o iarnă de-o vară
și-o toamnă de sine,
un vis de-un regret
ori răul de-un bine?
În vers sau în cânt?
În ce se alină
mirarea, uitarea
care tot suspină
pe rafturi mărunte
în cărți căutate
de secole multe
spre-a fi iar uitate?
În dor sau în vis?
În ce se trăiește
durerea, iubirea
care tot gonește
tot viul mărunt
ce se stinge încet
în vârf de peniță
și-n glas de poet?
Și dacă-i primăvară deși nu-i
Acesta timpul calendarului
Și dacă totuși soarele nu știe
Să-și poarte razele cu nostalgie
Și dacă totuși iarna nu tresare
Să-și cearnă roua albă-n depărtare
Și dacă nu-i pe lume om cu care
Să-ți porți pe veci aleanul oarecare
Și dacă toate sunt și totuși nu-i
Nimic din logica firav-a timpului
Poate că nu e musai să le știm
Pe toate. Căci pe drumul ce pășim
E loc de-orice când nu-i nimic, de fapt:
De gând, de pas, de vis ori de neant.
Nu sunt chei defecte,
Ci uși ce nu știu
Să se-nchidă complet,
La ceasul când scriu
Un palid poem
Monoton și anost
Pentru cea care sunt
Pentru cea care-am fost.
Nu sunt măști prea multe
Ci chipuri ce trec
Derulând vieți și patimi
Ce se tot petrec
În cercuri rotunde
Perfecte și reci
În vieți consumate
Pe-aceleași poteci.
Nu sunt geamuri sparte
Ci-i soare prea mult
Când luna-i departe
Iar timpu-i prea scurt
În mâinele care
Străin iar va fi
În miez de uitare
Strivit de-o nouă zi.
Nocturnele diurne
Plouă nocturn cu stele răvășite
Cu meteori pierduți printre orbite
Plouă prelung cu scânteieri divine
Plouă ceresc cu lacrimi cristaline.
Tu, noapte lungă, bună călătoare
Ce împletești adesea șoapte de culcare
din praf de stele necuvântătoare
șoptit venit-ai să culegi, din gând,
visele muritorilor de rând.
Tu, noapte poposită din neant,
Prea lesne oglindești viul vibrant
al omului ce doarme neîmpăcat
de prea mult vis de care e legat
fără să știe însă că ciudată
e taina visului și că deodată
trezit de roua dimineții scapă
toată povestea
printr-o zbatere de pleoapă.
Luceafăr rătăcit
în pâlc de nori,
Te-ascunzi grăbit,
ferindu-te de zori.
Temându-te de stele
Ca și când
N-ai fi o stea și tu.
Însă curând,
Când soarele firav va lumina,
Dor îți va fi de lumea ce cândva
Părea străină. Dar era a ta.
Luceafăr luminos,
Nu căuta
Mai multe decât cerul
Știe-a-ți arăta
Trăiește doar
Minut după minut
Și bucură-te de acest
Prețios tribut.
Anotimpuri risipite
Ce stranie primăvară
Răsărită-n iarnă
Când sufletu-i prădat
Numai de toamnă.
O toamnă cu fior de primăvară
Înțeapă roua dimineții cea neclară.
O toamnă cu aromă de secară
Tot toarce în memorie blânda vară.
O toamnă cu parfum de nopți pierdute
Încalcă ceața iernii celei mute.
O, toamnă bună-n dimineață rară,
O, toamnă, ce respiri a primăvară
O, toamnă, tu, ce somnul ni-l trezește
Cu reci fiori de iarnă, ne-ncălzește
În lipsa verii ce dormi-va iară
Trei anotimpuri. Iată, bunăoară,
O, toamnă minunată, ne-nfășoară
Cu caldu-ți glas, a nu știu câta oară.
Ce primăvară-n toamna cea trecută,
În iarna ce rămâne tot tăcută
De multul viu ce încă ne-mpresoară
De soarele ce nu știe să moară.
Ce frunză vie încă ne-mpăcată
Cu soarta care îi e totuși dată
Să fie stinsă-n toamna cea pustie
Spre a-nvia în iarnă-n poezie
Ce timp ciudat tot vine să doboare
Credințele cele nemuritoare
Și calendarele ce n-au habar
De ce e primăvară, când e iarnă iar…
Bizarerii literare
De ce-am uitat de poezie?
De teamă, de grabă, de prea multă trufie.
De spaima de a fi ceva mai mult
Decât un acrobat mărunt
Suit pe lemnul unei trambuline
Rămasă fără arcuri.
Fără sine.
De ce-am uitat de poezie?
De gângăvie.
De beție.
De prea multă vecie.
Nu-i doar durerea dulce înfruptare
Pentru poetul fără de hotare.
Nu-i doar mirarea palidă lumină
Pentru poetul ce zace în ruină.
Nu-i doar tristețea literă bizară
Pentru poetul de odinioară.
Nu e doar focul stins în palmă vie
O inspirație pentru poezie.
Nu-i ultim versul ce destinu-și poartă
Pe pagină de carte încheiată
La vremea când zăpezile nu-și cern
Decât prologul, într-un vag îndemn.
Nu-i rima ultimă ce poate spune
Cuvinte înșirate, în ceas de rugăciune
La ora când poeții se tot miră
Și astrele în șir le tot admiră.
Nu-i litera din urmă ce mă cheamă
În vremea înserării, în dulce toamnă
Ci e recunoștința caldă și discretă
Pentru poetul ce m-a făcut poetă.
Abstracțiuni poetice
Am visat un fluture
Care îmi spunea
Mie, visătorului:
Eu învăț într-o zi
Ceea ce tu nu reușești
într-o viață:
Să mă nasc,
să trăiesc
să zbor
să mor.
Și m-am trezit
Fără să știu
Când m-am născut
Cum am trăit
Când am zburat
De ce-am murit
Ori dacă am visat.
În orașul bunicii
Rămas fără bunică
Se aude cadențat tăcerea.
Și copilăria.
Și leagănul.
Și memoria care tot șterge
Chipul bunicii.
În orașul bunicii
Rămas fără bunică
A crescut asfaltul
În locul ierbii care nu mai crește
În cimitirul ploios
Pavat cu liniște.
Nu e retină clipa s-o cuprindă
Nu e suflare inima s-o prindă
Nu e mirare viața s-o-mpresoare
Nu e rumoare-n răsărit de soare
Nu este gând ce palma să-l atingă
Nu este vis ce lumea să-l învingă
Nu este glas ce zgomotul să-l stingă
Nu este mers ce pasul să-l convingă
Nu este om ce omul să-l doboare
E totul doar o lungă, fragilă căutare.
Măști descompuse
Să poți să fii
Ceea ce nu poți fi
Fiind tu însuți.
Te cânt în gând a nu știu câta oară
Îți cânt viața începută-odinioară
Te cânt tăcut în miez de rugăciune
Îți cânt apusu-n răsărit de nopți nebune.
Bunule teatru, te cinstesc cu teamă
Bunule mag, ce tot mă porți în grabă
În lumi năuce, ce istoria-și cern
Pe scânduri amorțite-n plin infern.
Ce multe se pot spune-n nopți târzii
Când cerul este plin de poezii.
Dar poezia curge câteodată
în rimă albă, prea întortocheată
spre-a fi-nțeleasă ori spre-a fi hulită
spre-a fi măcar pe-alocuri răsfoită.
Ce nenoroc, o, biată poezie,
Să te scufunzi în litera cea vie
Tot încifrată în mesaje-amare
Rostite uneori în cercuri literare.
Nu-i nimenea să poată să dezlege
Tot înțelesul unei nopți pribege
Sculptată în cuvinte călătoare
Cernite din povești apăsătoare.
Căci nici poetul însuși nu prea știe
Ce bate într-o inimă de poezie.