Mirajul realității

Când e ”prea frumos ca să fie adevărat”, în cele mai multe dintre cazuri nu e adevărat. În relațiile interumane, în dinamicile sociale, în contractele cu instituții de tot felul. Și oriunde altundeva pe planeta asta. M-aș aventura să spun că știu cum arată disperarea, în cele mai negre forme ale sale. Și cum arată goana ultimă către promisiunea unei guri de oxigen. Indiferent de unde ar veni acea gură de oxigen. Deși e doar dioxid de carbon, la capătul goanei. Dar cine are timp să încerce o minimă judecată, când are nevoie urgentă de o frântură de respirație?

Oamenii disperați apelează la soluții disperate. Și rapide. La mesaje care spun ceva ce ei au nevoie să audă, fix în acel moment. Oricât de neverosimil ar fi acel ceva. Pentru că în celălalt capăt al spectrului e nimicul. Și orice ceva e mai bun decât nimicul, atunci când ești disperat. Atunci când nu ai opțiuni de estetică culinară (scuzați cacofonia), ci trebuie să alegi dacă mănânci sau nu la următoarea masă.

Nu-mi place politica cu niciun chip. Încerc să înțeleg situația de față, cu toate statusurile pe care le am și din toate unghiurile pe care le pot accesa, jonglând între empatie și judecată, între revoltă și resemnare, între destin și liber arbitru. Mi-e greu să arunc cu pietre în oameni care sunt căzuți, poate, din pricina unui context de viață nedrept. Mi-e greu și să accept că liberul arbitru e atât de liber, uneori, încât își poartă narativul într-un nefiresc atât de straniu.

Totuși, indiferent de cât de multă simpatie sau antipatie aș avea pentru orice înseamnă politică, în toate locurile unde s-ar petrece ea, pe lumea asta, nu pot să nu mă gândesc la faptul că există o ierarhie a răului de care ar fi tare bine să ținem cont. Și, pentru că nu sunt istoric și nu aș vrea să trag concluzii ori să fac comparații pe care poate nu le-aș argumenta îndeajuns de convingător, recomand serialul ”How to Become a Tyrant?”, de pe Netflix. Are șase episoade scurte, dar suficient de explicite. Pentru toți cei care aleg să muște dintr-un măr lucios (pentru că le e foame, într-adevăr), ignorând cu desăvârșire riscul unor potențiali viermi.