36

”Râzând,

Rişti să pari nebun.

Plângând,

Rişti să pari sentimental.

[…] Arătându-ţi sentimentele,

Rişti să te arăţi pe tine însuţi.

[…] Iubind,

Rişti să nu fii iubit la rândul tău.

Trăind,

Rişti sa mori.

Sperând,

Rişti să disperi,

Încercând măcar,

Rişti să dai greş.

Dar dacă nu rişti nimic,

Nu faci nimic.” (Rudyard Kipling)

36. Vârsta aia la care devii înțelept, afli secretele universului și găsești fericirea absolută. Sigur, n-am trăit-o încă, așa că pot să speculez în voie, măcar la ceas aniversar. Poate voi constata la anul, pe vremea asta, că am nimerit-o. Cine știe?

Am trăit vârsta de 35 de ani zbătându-mă în continuu. Fără pauze, fără granițe, fără limite. Fizic și psihic deopotrivă. Am alergat primele mele trei maratoane. Și încă cinci semimaratoane. Am încheiat un maraton de biciclete. Am încercat să finalizez un prim triatlon, dar am reușit să fac doar două treimi din el. Am participat la concursuri multe, la evenimente sportive de tot felul, pedalând câte șapte ore sau făcând câte șapte clase laolaltă. Mi-am depășit orice fel de limită umană aș fi crezut că am și, recunosc, am trăit de multe ori cu sentimentul că (oricât de prost ar suna asta) am boală pe mine.

Mi-am zdrelit capul, genunchii, mâinile, câlcâiele, articulațiile în toate felurile posibile. Dar nu m-am oprit nicio secundă. Am continuat acest război cu mine însămi până la paroxism. Și sunt încă zile multe în care mă antrenez cu dureri chinuitoare. Dar în război, ca și în dragoste, totul e permis. Sigur, războiul are regulile lui simple, în care celălalt este inamicul. Însă, când celălaltul ești tu însuți, e anevoios armistițiul.

Am reușit, în sfârșit, să public primul volum de poezii. Și încă nu cuprind cu adevărat dimensiunea acestui fapt. Am avut parte de două lansări minunate, pentru care sunt tare recunoscătoare, și de multe, multe felicitări. Pe care, la drept vorbind, nu prea știu a le gestiona.

Am scris enorm. Gânduri, poeme, întâmplări, povești triste, disecându-mă pe mine însămi în toate felurile posibile. Am scris mai mult ca oricând altcândva. Și sunt tot mai convinsă, de la o zi la alta, că asta mi-e adevărata menire, pe lumea asta.

Am mai încheiat un an de facultate. Și încă unul de master. Mă gândesc cu îngrijorare că urmează sezonul toamnă – iarnă – primăvară, care se va încheia cu o licență și cu o disertație. În același timp. Ceea ce, cu toate multele mele facultăți și mastere, n-am mai experimentat până acum. Dar presupun că voi supraviețui, cumva.

Am mai terminat o stagiune, la teatru. Și mai am doar câteva luni până să aniversez zece ani de când sunt la Teatrul Evreiesc de Stat (aka ”teatricel”, cum îmi place mie să-i spun). Lucru care mi se pare așa de neverosimil, la cât de agitată și nestatornică sunt.

Petrec, săptămână de săptămână, de ceva luni încoace, câteva ore cu un om de 94 de ani. Care nu-mi dăruiește doar înțelepciune, în întâlnirile noastre. Ci și o lecție infinită de atenție. Și de grijă. Și de dialog dens și profund. Și de aici și acum. Și de lumină. Și de iubire.

Știu că toate cele înșirate mai sus sună a serial de succes, în care happy end-ul este cel mai firesc deznodământ.

Însă, tot în acest an atât de plin, am trăit umilința publică. În ultimul loc de pe lumea asta unde aș fi putut sau ar fi trebuit să trăiesc așa ceva. Și am experimentat-o așa cum poate că n-o mai făcusem de multă vreme. Sau poate niciodată. Și am tăcut, așa cum fac mereu. Și am plâns. Și m-am întors. Umilită, îngenuncheată, tristă. Și am continuat, cumva. Deși întreagă doar pe jumătate.

În acest an m-am îndrăgostit de o fată care m-a copleșit prin felul ei de a fi. Și care m-a strivit prin felul ei a fi. Și care n-a înțeles că multa admirație a unui om, față de alt om, se traduce prin dragoste. Care se traduce prin gest. Care se traduce prin cuvânt.

Tot în acest an m-am străduit cu toată ființa mea, deși am eșuat lamentabil, să uit de acest om. Care m-a rănit nu pentru că nu mi-a acceptat prietenia cu niciun chip. Ci pentru că nu m-a înțeles. Și pentru că m-a făcut să cred, pentru o clipă, că ceea ce i-am dăruit – anume cuvântul, dezmembrat în zeci și zeci de particule înțesate de iubire și de apreciere profundă – e strâmb, ciuntit și însoțit de alte sensuri decât cele pe care eu i le-am dat. Atunci când l-am transformat în dar și în confesiune. Însă ce lecție prețioasă de viață.

Anul acesta am învățat și cum funcționează relațiile dintre oameni. Cam târziu, e drept. Într-un microcosmos care replică perfect întregul spațiu social și întreaga dinamică interumană: sala de sport. Am înțeles cum unii oameni te pot judeca, fără să-și pună o secundă problema că judecata lor s-ar putea baza pe alte judecăți strâmbe. Am înțeles cum prieteniile se fac și se desfac cât ai clipi. Și am înțeles că a fi privit de cineva, cu acel ochi al judecătorului care te știe vinovat de ceva (dar nu știe totuși motivul exact al vinei), e atât de la îndemâna oricui.

Sunt într-un moment al vieții mele în care conștientizez deplin că am multe butoane dureroase. Pe care oricine mi le poate apăsa, oricând. Dar, vorba lui Gabor Maté, dacă cineva te detonează, înseamnă că, în prealabil, vei fi având deja acolo explozibil suficient.

Sunt într-un moment în care pot face rău unui om care aproape că m-a îngropat, cu înfiorător de multă bunăștiință. Sau cu înfiorător de multă neștiință, ceea ce e la fel de grav. Și fiecare zi în care nu fac acest rău, care îmi e atât de la îndemână (și atât de just, în fapt), e o zi împlinită.

Și sunt într-un moment în care, după ani și ani în care m-am chinuit să-mi înțeleg sexualitatea, să negociez cu mine însămi nu de dragul unor mărturisiri spectaculoase în spațiul public, ci de dragul propriei înțelegeri, n-am ajuns la nicio concluzie. Însă am înțeles totuși ceva, prin vocea unui coleg de-al meu, care nici nu știe câtă lumină mi-a adus în atâta beznă: trăiesc iubirea mental, de aceea n-o pot trăi fizic. Și poate că ăsta este adevăratul preț al poeziei: dăruirea prin cuvânt.

Generalul MacArthur spunea că ești ținut minte pentru regulile pe care le încalci. Eu încalc multe reguli. Asta pentru că în mine sunt două ființe antagonice complet. Pe de o parte, un copil naiv, care învață normele traversându-le cu ochi curioși și neținând cont de credințele limitative ale oamenilor mari din jurul său. Pe de altă parte, un bătrân înțelept, care se tot minunează de multele și ciudatele acțiuni ale copilului fără de astâmpăr. Și care încearcă, prin puterea cuvântului, să îl educe în fel și chip.

Nu am deznodăminte profunde, pentru cei 35 de ani deja consumați. Mi-aș dori să le am. Și numai universul știe cât de înverșunat le caut, în fiecare zi a vieții mele. Am trăit însă îndeajuns de multe întâmplări, bune și rele deopotrivă, încât să nu-mi mai pese dacă pierd sau câștig, în acest joc numit ”viață”. Atâta timp cât joc onest, deplin, frust. Cu cărțile pe masă. Și pe față.

Suntem autorii incontestabili ai tuturor experiențelor noastre. Deși n-am spus-o eu, ci Sartre. Într-o viață care e ”doar o umbră călătoare, un biet actor ce-n ora lui pe scenă se zbuciumă și-apoi nu-l mai auzi”, vorba lui Macbeth.

Am să închei parafrazând o melodie de actualitate: ”36 candles on a birthday cake… turns out life is what you make”.

Mulțumesc anticipat pentru gândurile voastre bune! Vi le întorc cu bucurie și cu prețuire!

P.S. Foto: tot de ziua mea, cu 35 de ani în urmă.