Scrisoare pentru tata

Dragă tată,

Fac acest exercițiu epistolar cu tine. Cred că ești primul bărbat căruia îi scriu o scrisoare. Poate pentru că femeile pe care le-am cunoscut în viața asta m-au durut întotdeauna mai tare decât orice figură masculină am întâlnit pe lumea asta. Sau poate că nu le pot scrie bărbaților pentru că e prea multă frică în mine. De ei. Și de mine lângă ei. N-am avut modele masculine prea bune în viața asta. Sau, cel puțin, nu le-am avut la vârsta când îmi formam păreri despre tot ce înseamnă acest univers.

Însă tu mi-ai fost model. Oricât aș fi negat, în multele dăți în care oamenii îmi spuneau că semăn cu tine. Căci am ochii tăi. Ochii, care pentru mine sunt un liant aproape sfânt către lumea asta înconjurătoare, căci spun adevăruri pe care limba nu le poate rosti.

Mereu mi-ai fost uriaș. Și mereu ți-am fost mică. Sigur, uniforma de militar te-a făcut să fii și mai înalt. Și mai puternic. Dar și complet inaccesibil. N-am știut, cunoscându-te pe tine, că și băieții plâng câteodată. Sau poate că băieții plâng uneori. Militarii însă niciodată. Te-am văzut o singură dată plângând. La moartea bunicii. Și am înțeles atunci că ești și tu copilul cuiva. Iar copiii nu înțeleg rigiditățile oamenilor mari. Și își dau voie să plângă. Când ceva nu e în acord cu ordinea lor interioară.

Mai toți cei care cred în zodii spun că fecioarele sunt ordonate. Perfecționiste peste măsură. Însă eu n-o pun pe seama zodiei. Ci pe seama ta. Căci am aflat, în anii de pe urmă, că mie îmi place și dezordinea. Și haosul. Și lipsa de aliniere. Și că-s ale mele toate astea.

Nu știu cine ești. Cum nici tu nu știi cine sunt. Doar că tu probabil că te consolezi cu acest gând, deși fals, în esență, că mă cunoști. Însă mie îmi este infinit mai greu să nu știu cine ești. Ce ești. Căci neștiind cine ești tu, mi-e îngrozitor de greu să înțeleg cine sunt eu. Discursul tău a fost mereu despre muncă. O viață întreagă. Despre ordine. Despre reguli. Despre disciplină. Despre norme. Despre note. Despre perfecțiune. Despre vecinii care ar putea fi deranjați de muzica dată prea tare. Despre a fi spartan, cu orice cost. Despre paroxismul ăsta al absolutului. Dincolo de toate astea e un zid infinit. Pe care copilul din mine nu-l poate dărâma. Iar adultul din mine doar încearcă, deși nu reușește, a-l interpreta.

Nu știu dacă ai fost un tată prezent sau absent. Însă știu că te-am idolatrizat. Și că m-am zbătut cu fiecare fibră a mea să te impresionez. Și să te depășesc, ca să te impresionez. Deși nu-mi plac competițiile. Nici clasamentele.

M-ai învățat să joc șah, și table, și badminton. Și să curăț o armă, iar apoi să o asamblez. Să merg cu bicicleta. Să cad și să mă ridic. Scrâșnind din dinți. Și să fiu cea mai bună. Cu orice cost.

Cu tine m-am suit într-un tanc, pentru prima oară. Cu tine am fost la stadion pentru prima oară. Cu tine la Teatrul Țăndărică. Cu tine la muzee. Amintirile astea sunt încă vii. Poate pentru că erau rare. Sau poate pentru că au fost momentele când te-am simțit lângă mine pe deplin. Fără eternul serviciu, care ți-a fost mai biblie decât Cartea Sfântă. Și care-ți este și astăzi la fel. Deși nu știu dacă vezi asta și tu, la fel de clar cum o văd eu.

Știu că nu mi-ai tolerat nici lacrimile, nici furia. Pentru că n-ai putut. Și pentru că n-ai știut. Așa că le-am păstrat în mine pe ambele. Căutând mereu să-ți fiu pe plac. Să nu te supăr. Să nu te înfurii. Căci ești tare ușor de înfuriat. Ca să nu pleci de lângă mine. Poate că pare absurd astăzi, dar mintea mea de copil traducea altfel realitatea vremurilor ălora. M-am străduit mereu să te fac mândru de mine. Fiind la fel de cazonă cu mine însămi, așa cum am văzut că faci tu. Depășind limitele toleranței umane. Punându-mă singură pe coji de nucă. Îndurând sufocări, neputințe și lacrimi stâlcite pe obraji. Și tăcere. Și izolare. Și singurătate infinită. Care mi-a devenit consolare și panaceu.

Pentru că de atâtea ori te-am căutat, fără să te găsesc disponibil pentru emoțiile și tristețile mele, am cotrobăit mereu prin alte părți. În alte femei, de obicei. Căci, în mintea mea, o femeie este blândă. N-ar avea cum să fie altfel. Căci sămânța de maternitate, fie ea rodită ori ba, ar trebui să existe în orice formă feminină de pe lumea asta. Doar că toate ți-au semănat, într-un fel sau altul. La fel de reci. La fel de distante. La fel de focusate pe ce cred oamenii despre ele. La fel de inaccesibile. Iar eu am replicat dinamica pe care o știam – m-am dăruit toată, cu tot ce sunt, doar ca ele să mă placă. Și să nu plece din proximitatea mea. Și m-am străduit, iar și iar. Până la ultima fărâmă. Ca un copil speriat de abandonul figurii pe care o investise cu atâtea și atâtea calități.

Știu că nu e o scrisoare plină de metafore. Dar presupun că, după 35 de ani de tăceri, nici n-ar avea cum să fie altfel. Am devenit un om onest cu mine însămi, dragă tată. Un om care știe să spună ”te iubesc” și să-și asume aceste cuvinte. Un om care știe să-și verbalizeze emoțiile, trăirile, sentimentele și eșecurile cu voce tare. Fără să-i pese de vocile celorlalți. Știu că asta nu e în acord cu ce știi tu despre viață. Însă e în acord cu mine, cea de astăzi. Și mi-aș dori să fie, cândva, și în acord cu tine. Nu mai vreau să trăiesc înconjurată de mulții elefanți din multele camere în care ne învârtim cu toții, dar despre care nu vorbim niciunii dintre noi. E atât de inutil, de fapt.

Chiar dacă nu știu cine ești, mi-ar plăcea să te cunosc. În fond, sunt copia ta. Destul de fidelă. Imitație de gradul doi, cum ar zice Platon. Eu aș spune că una mai poetică. Și mai sportivă. Și mai blândă.

Nu cred că mi-ai spus vreodată ”te iubesc”. Nici eu nu cred că ți-am zis-o. Îți spun un secret despre mine. Deși cred că e destul de evident. Eu am nevoie și de cuvinte. Deși prețuiesc faptele, tăcerile (și ale mele, și ale celorlalți) mă sufocă.

Te iubesc! Și îți mulțumesc pentru doza generoasă de umor pe care am moștenit-o de la tine. Și pentru disciplina asta nebună. Și pentru momentele alea când îmi bătea inima să-mi sară din piept, așteptând în gerul de afară să te văd defilând, la doi pași de mine, la parada de 1 Decembrie!

La mulți ani! Cu zâmbete și cu lacrimi, deopotrivă!

Semnat,

Al tău copil, încă foarte copil