A fi sau a nu fi

Dragă William,

Zice-se că te-ai fi născut într-o zi de 23 aprilie. Și că ai fi murit în aceeași zi. Nu avem totuși certitudinea deplină a datei nașterii, ci doar a morții. Dar chiar și așa, de dragul uniformității și a unei ciclicități de care avem atâta nevoie, alegem să te sărbătorim azi.

Nu știu dacă acolo, departe, în orice fel de entitate te-ai fi reîntrupat, a ajuns la tine informația că sunt oameni aici, pe Pământ, care și-au dedicat viețile ție. Și textelor pe care tu le-ai scris. Oameni care sapă dincolo de sensurile tale inițiale. Și de intențiile tale dramaturgice. Oameni care au ajuns să te cunoască mai bine decât te-ai cunoscut tu. Oameni care îți înțeleg până și punctuația altfel decât o facem noi, muritorii de rând.

Nu fac parte dintre ei. Nici n-aș putea. Îmi este prețios oxigenul diferitelor spații și experiențe. Iar claustrarea într-un unic context m-ar face nefericită. Deși îmi ești necesar în fiecare zi. Ca un fel de placebo despre care știi că nu conține altceva decât o idee a unui potențial ”mai bine”. Dar pe care îl consumi cu credință. Iar credința aceasta îl face să fie eficient.

Nu știu exact pentru ce să-ți mulțumesc. Pentru care dintre multele tale gânduri atât de valabile și astăzi. Pentru comediile dramatice, pentru dramele atât de comice, pentru tragedii. Te-am descoperit prin Romeo și a sa Julietă. La vârsta adolescenței, cred. Și te-am memorat, pe cât am putut de mult. Căci ”iubirea lor cu soartă-ngrozitoare și ura ce nu poate fi-mpăcată / decât prin moartea scumpelor odoare” m-a descompus într-un mod fundamental. Și-a pus o grea piatră de temelie la ceea ce înțeleg eu astăzi despre dragoste, ca formă supremă de sacrificiu.

Te-am regăsit apoi în ”Hamlet”. Pe care nu l-am înțeles nicicum. Poate pentru că lipsa unui sens al vieții mi-era atât de familiară și mie, încât mă oglindea prea puternic: ”O, doamne, cât de lânced și-nvechit / Și de prisos îmi pare rostul acestei lumi”. M-am întors la ”Hamlet” de atâtea și atâtea ori. Până când am realizat că fiecare nouă lectură înseamnă doar o nouă înțelegere. Dar niciodată una deplină.

Am încercat apoi să te ”descos” în ”Cum vă place”, în ”Othello”, în ”A douăsprezecea noapte sau ce doriți”, în ”Furtuna”. Nu ești un dramaturg comod. Sau poate că nevoia noastră modernă de a conceptualiza și paraconceptualiza orice te-a făcut atât de abstract. Și de ermetic.

Mi-am luat inima în dinți, după ce am terminat facultatea unde te descoperisem mai abitir decât în oricare alt loc, și te-am citit integral. Ți-am dedicat o vară întreagă ție. Pieselor tale. Sonetelor. Gândurilor tale. A doua zi după ce am încheiat, am plecat la Globe. La teatrul tău de odinioară. Unde am văzut câteva spectacole. Și-apoi am mers la Stratford-upon-Avon, în locul în care te-ai născut. Și-acolo m-am oprit la Royal Shakespeare Theatre. Pentru alte două spectacole. Toate făcute ca ”pe vremea ta”.

Te port cu mine mereu, deși nu-mi amintesc de tine întotdeauna. Uneori, încerc să te fac prezent în conștiința noastră atât de absentă și alienată. Alteori, te păstrez doar pentru mine. În versuri și replici mai mult sau mai puțin celebre.

Ai avut dreptate: când ne naștem plângem, fiindcă pășim pe-această mare scenă de nebuni. Căci lumea asta mare, atât de infinită în putințele și neputințele sale, e cu adevărat o imensă scenă, pe care urcăm și coborâm fiecare dintre noi, de atâtea și atâtea ori. Și nu că te-ar mira, dar avem în continuare nevoie de bufoni. Căci adevărul e la fel de intolerabil cum a fost dintotdeauna, dacă e rostit fățiș.

Zice-se că n-ai fost atât de original în tematici. Că i-ai copiat pe antici. Poate că e așa. Sau poate nu. Teatrul e oglinda vieții. Și-a fost așa de când s-a întrupat în forma asta materială, pe care o cunoaștem astăzi. Iar viața n-a fost nicicând altfel decât este astăzi. Alt decor, alte personaje. Dar aceeași piesă, în fond.

Mulțumesc, bunule visător, pentru fragila idee prin care ți-ai încheiat testamentul dramaturgic. Suntem, cu adevărat, din aceeași plămadă din care sunt făcute visele…