Despre echilibru, fără echilibru

Astăzi îi povesteam psiholoagei despre o dilemă cu care mă confrunt la momentul actual. Am avut aceeași dezbatere cu mine însămi și vara trecută, și cu două veri în urmă. Cred că mă ”inspiră” căldura. Am crescut cu o credință mai mult decât fermă a ideii că, pentru a obține lucruri în viață, indiferent de natura lor, trebuie să tragi tare. Până nu mai poți. Munca, efortul, sacrificiul ca laitmotiv al existenței. Sigur, cu un tată militar, nu doar de meserie, ci și de credință, probabil că ar fi fost dificil să cresc altfel. Însă abia recent mi-am dat seama că urmez și eu, cu aceeași fervoare, gândul ăsta – al efortului. Și al imposibilității de a obține ceva bun, coerent și pe termen lung fără multă transpirație. Fac asta cu consecvență. Și nu doar în școală sau profesie. Ci și în relații, indiferent de natura lor. Ori în pasiuni. Ca și când doar ”jertfind” bucăți din tine poți să ai parte de oamenii pe care ți-i dorești ori de performanțele pe care ți le dorești.

Însă, peste acest pachet moștenit cu sârg vin alte idei, împrumutate dintr-un mediu pe care cu atâta aviditate l-am cercetat. Acela al transformărilor, al căutărilor, al devenirilor. Iar o parte din acest mediu conține multe idei taoiste care nu converg prea mult credințelor noastre ortodoxe. Însă, spre deosebire de încrâncenarea și constrângerile cu care am fost educați să funcționăm, taoismul ne redă un soi de libertate. Care e greu de purtat de niște umeri deja împovărați cu atâtea și atâtea interdicții.

Una dintre ideile care sunt atât de în dezacord cu ceea ce știe mintea mea că trebuie să facă este tocmai non-acțiunea. În faimosul text chinez, scris cu mai bine de 2500 de ani în urmă – Tao Te Ching (presupus a fi fost scris de Lao Tzu), există acest gând, al Căii care nu face nimic, și totuși, pășind pe ea, nu rămâne nimic nefăcut. O astfel de traducere culturală, oricum am lua-o, e dificilă. Pentru că nu e o normă a spațiului în care ne aflăm astfel încât, prin expunere permanentă, să o putem asimila. Ci e o credință împrumutată care, dintr-un motiv sau altul, rezonează cu ceea ce suntem noi la un moment dat.

Balanța pe ale cărei talgere atârnă aceste idei îmi macină cumva fiecare zi a vieții mele pentru că, inevitabil, trebuie să oscilez, în mai tot ce fac, între cei doi poli destul de antagonici. E drept, taoismul nu dă la o parte efortul și dedicarea asidue, însă le temperează. Într-un fel în care doar orientalii știu să o facă.

Din această dilemă, vorba lui Caragiale…

P.S. Am vrut să scriu despre complet altceva. Ce traiect ciudat au propriile gânduri, uneori.