N-avem timp să fim fericiți

Sunt luni bune de când mă străduiesc, în fiecare zi, să-l experimentez pe ”aici și acum” pe deplin. Doar că simpla intenție a strădaniei mă face să eșuez, de cele mai multe ori. Cum mă focusez să fiu focusată pe ceva, cum îmi zboară mintea în complet altă direcție.
Însă aseară am înțeles, de fapt, cum ar trebui să arate lucrurile atunci când cu adevărat te lași purtat de voia întâmplării. După o zi de mare angajament sportiv, cu șase clase și cinci instructori care probabil că au trăit foarte aproape de Leonidas, în alte vieți, am plecat de la sală destul de vie. Desprinsă cumva din paradigma de care scriam ieri – a efortului care, în sine, își pretinde oxigenul cotidian pentru tot felul de deznodăminte – sportive și emoționale laolaltă – m-am decis să nu mă duc acasă direct. Pentru că, având creierul dopaminizat până în ceruri și înapoi, aveam dubios de multă energie. Și m-am gândit că e un moment oportun să fac ceva ce odinioară întreprindeam ca un ritual zilnic, însă acum apuc destul de rar: să merg în parc, să mă contopesc cu absolutul și natura. Ceea ce e un fel de disciplină pe care mi-am impus-o cumva, întru liniștirea minții mele permanent agitate.
Însă, pe drumul spre parc, am dat de stadion. Mi s-au aprins rapid beculețele, când i-am auzit pe ultrașii steliști cântând. Pe cât de microbistă am fost în copilărie, pe atât de pe dinafară sunt acum cu orice e legat de fotbal. Nu știam în ce competiție se joacă, pentru care miză ori care e numele adversarului. Însă ancorele sunt bine poziționate în creieraș. Așa că, fremătând la ”glasul pământului” și ”glasul iubirii” laolaltă (Rebreanu ar fi invidios), m-am oprit să filmez un pic această desfășurare auditivă de mare emulație spirituală. Și cum mă străduiam eu să prind un unghi optim al aleii frumos luminate, iese un nene din stadion și mă întreabă dacă vreau să merg la meci. Calule, mănânci ovăz?
Nu mai fusesem pe stadion de vreme bună, însă am realizat că, oricât de mult timp ar trece, deși eu m-am ”scos” din stadion, n-am scos și stadionul din mine. Așa că, de nicăieri, am intrat la meci. Bașca, la tribuna VIP. Pentru cine a fost vreodată microbist, știe că sângele nu poate să fie mai fierbinte altundeva decât la peluză. Însă, dacă m-am nimerit la tribună, am rămas acolo. Cu ochii și sufletul la ”frații” mei de odinioară.
Sigur, realitatea stadionului a fost complet alta. Din mai multe motive. Primul, pentru că fiind atât de inundată de teatru, în ultimii mulți ani, mi-a fost dificil să nu mă amuz de nenumăratele căzături improvizate. Apoi, datorită (sau din cauza) pasiunii mele pentru psihologie, vedeam multă furie pe stadion, pe care încercam să o decodific și justific în fel și chip. Și, poate diferența cea mai mare a făcut-o faptul că, atunci când eram copil (și chiar la vârsta adolescenței) mă uitam compulsiv la toate sporturile pământului, dar n-aș fi făcut efort fizic cu niciun chip. Acum însă nu mă uit la absolut niciun fel de competiție sportivă, dar nu-i zi să nu trec pe la sală. Ceea ce m-a făcut să înțeleg un pic diferit efortul fotbaliștilor.
Toate elementele astea au fost însă în plan secundar. Pentru că, de fapt, marea bucurie a fost a regăsirii unei stări de beatitudine care îmi dădea un infinit sens, cu foarte mulți ani în urmă. Probabil că doar cei ce au cântat din toți rărunchii melodia ”Maria”, a celor de la Scooter, la fiecare gol al Stelei, îmi pot înțelege trăirea. Am cântat-o și eu aseară, după ani buni. Cum am cântat atâtea altele, deși tribuna e locul unde se observă ce se cântă la peluză. Dar nu mi-a păsat.
Stadionul nu e cel mai elitist mediu în care îți poți petrece timpul liber, însă e unul dintre puținele spații unde respiri același aer împreună cu oameni cu care împărtășești o credință comună. Teatrul născut în Antichitate și-a spus primele povești tot într-un soi de stadion. Pentru că atâtea inimi bătând laolaltă îi pot îndupleca chiar și pe zei.
Mi-am adus aminte de o replică de-a lui Grig, din ”Steaua fără nume”: ”Noi n-avem timp să fim fericiți. Abia avem timp să trăim bine.” Dar ce ciudat e felul în care fericirea își face totuși loc în viețile noastre, prin mărunte întâmplări. Strecurându-se subtil printre fragilele firicele de bine pe care poate că doar îl pretindem, de multe ori. Fără să-l integrăm pe deplin în convingerile noastre.
Știu că stadionul e un loc la care n-am să mă mai întorc altfel decât ocazional. Dar mai știu că, dacă la 80 de ani cineva îmi va spune să merg acolo, iar mintea și corpul îmi vor permite, voi alege aceeași peluză de odinioară. Cu aceeași iubire roș-albastră în suflet. Indiferent de numele pe care îl va purta.
✦