Alcor și Mona

Nu știu de ce unele texte ne bântuie. Ne urmăresc. Ne veghează. Ca și când ar fi desprinse din epiderma noastră, pentru a fi redate apoi unei lumi întregi. Poate pentru că nu am mai citit de vreme bună teatru, mi-e atât de dor de Sebastian, acest atât de poet dramaturg. Și de stelele lui, ce oglindesc atâtea și atâtea vieți ce-au fost, ce sunt ori ce vor fi. Și atâtea existențe care se întâlnesc în spiritul unei logici ce nu e la îndemâna noastră a fi înțeleasă.

Am ieșit să alerg în seara asta, deși ploua binișor. Doar că disciplina mea cazonă nu prea ține cont de condițiile meteo. Am alergat primii mei 7 kilometri legați, fără niciun fel de oprire. Ascultând BUG Mafia până la limitele anduranțelor sonore pe care le pot tolera urechile mele. Și mi-am dat seama, rememorând pasaje întregi din cartea lui Dean Karnazes (în timp ce bântuiam prin ploaie cu creierii plini de versuri despre Pantelimon), că alergatul îți poate oferi lecții prețioase despre tine însuți. Mai cu seamă când se petrece în condiții nu tocmai optime.

Așa mi-am adus aminte de Mona lui Sebastian. De această fată naivă care se îndrăgostește repede, dar care fuge la fel de repede. După un banal monolog în care îi este oglindită realitatea provincială a urbei în care tocmai poposise.

Domnișoara Cucu: Dumneata? Vrei să rămâi aici? Domnișoară… sau doamnă…

Mona: Poți să-mi spui oricum. Sunt și una și alta. Cum vrei s-o iei.

Domnișoara Cucu: Drăguțo! Ești prea frumoasă. Pleacă.

Mona: Să plec? De ce?

Domnișoara Cucu: E trist.

Mona: Trist? E atâta soare! Atâta lumină!

Domnișoara Cucu: Astăzi. Dar când plouă?

Mona: Plouă?

Domnișoara Cucu: Păi da. Destul de des… Și iarna! Parcă sunt douăzeci de ierni într-una singură.

Deși am ceva din Mona (numele, pe de o parte, și fascinația îndrăgostirii instantanee, pe de altă parte), am realizat că, spre deosebire de ea, eu nu mă tem de ploaie. Ori de noroaie. Deși sunt și eu o fugară, nu mă îndepărtez niciodată când vremurile sunt tulburi. Ci când e senin. Sau măcar tern. Ori de câte ori viața m-a îndemnat să plec, pentru că mi-ar fi fost infinit mai ușor să o fac, am ales totuși să rămân. Pe ploi. Pe furtuni. Pe viscole de tot felul. Alegând iubirea, nu confortul. Deși poate că iubirea și confortul ar trebui să se poziționeze de aceeași parte a baricadei, într-o logică sănătoasă a vieții.

M-am întrebat, în timp ce alergam, și mă întreb și acum, ce resorturi interioare atât de puternice determină un om să rămână aproape de un alt om, când temeiurile ieșirii dintr-o narațiune cu deznodăminte necunoscute sunt atât de evidente.

Am avut nevoie de 7 kilometri alergați prin ploaie, în miez de noapte, să înțeleg despre mine însămi că îi iubesc pe unii oameni cu mai multă credință decât mă pot iubi pe mine. Ceea ce contravine complet noilor îndemnuri ale înțelepților de tot felul – care ne bântuie atât de frecvent timpanele și retinele -, de a ne iubi pe noi înșine înainte de toate. Doar că noi, în pustietatea credințelor și a valorilor noastre, nu ne suntem îndeajuns niciodată. Sau nu ne suntem deplini. Avem nevoie de alte călătorii, cu alți călători, pentru a ne întregi. Și pentru a parcurge toate drumurile ce ne sunt destinate, de multe ori în dezacord cu planurile noastre fanteziste.

Am trăit ciudat astăzi. Într-o banală zi de marți transformată deja în miercuri. O zi care nu anunța nimic spectaculos. Însă pentru non-banalități nu ești niciodată pregătit. Poate că mâine voi ști să gestionez mai bine ceea ce azi mi-a fost atât de greu: condiția destinului materializat prin întâmplări neîntâmplătoare.